miercuri, 21 iulie 2010

Evadare din spital...

Acum câteva zile am "evadat" din spital împreună cu copiii internaţi în Secţia de Oncopediatrie, însoţit fiind de un grup de susţinători. O membră a grupului este reporter la cotidianul regional Gazeta de Sud şi a hotărât să împărtăşească cititorilor câteva dintre momentele acestei evadări. Vă ofer articolul scris de prietena noastră, completând cu următoarea erată: în parc am fost 10 copii şi ziua "evadării" noastre a fost o însorită sâmbătă.


CLIPE DE BUCURIE PENTRU COPIII ÎN SUFERINŢĂ

Sorina STAICULESCU

Au venit doar opt. Patru au rămas în saloane, netransportabili: un copilaş cu tumoră craniană, altul cu tumoră non-Hodgkin, iar doi cu anemie severă. Nici ceilalţi nu se simt prea bine. De dimineaţă au primit porţia amară de perfuzii cu citostatice, iar peste numai o oră, va trebui să fie înapoi în spital, pentru tratamentul cu antibiotice. Nu au, aşadar, prea mult timp la dispoziţie, se gândesc copilaşii, uitându-se la halatul scrobit al asistentei Janeta Yazji, „cerberul“ lor în această zi. Trebuie să profite de orice secundă. Iar întrebarea-cheie a părintelui Marcel Răduţ, „Cine vrea baloane?“, îi înviorează pe loc.

Intră pe poarta parcului în şir indian. Cu baticuţe pe cap ori cu flexurile învelite în bandaje, majoritatea palizi şi slăbiţi, purtaţi de mame de mână sau în braţe. Par obosiţi, nedormiţi, nesiguri. Şi, totuşi, ochii le strălucesc. Sunt departe de saloanele mirosind a boală, de pereţii - altădată albi - scrijeliţi la infinit de mânuţele înţepate de ace, departe de aerul greu, încins de căldură şi suferinţă. Departe de spital, de halatele albe, de locul acela care, de luni sau ani, le-a devenit casă: Secţia de hematologie şi oncologie pediatrică a Spitalului de Urgenţă.

Acum, aici, în parc, agăţaţi de baloane colorate, cu petice de soare urmărindu-i pe alei, cei opt copii bolnavi de cancer pot deveni, pentru o oră, aşa cum îşi doresc în fiecare ceas: copii obişnuiţi.

Pentru că sunt copii

Grupul de suport a fost ideea părintelui capelan din Spitalul de Urgenţă, Marcel Răduţ. Nu sunt puţini cei care au avut ocazia să intre în Secţia de oncologie pediatrică sau cei care au aflat că există acolo suflete mari, prizoniere în trupuri mici, firave, măcinate de boală. Impulsul a fost firesc: au vrut să ajute, să aline, să mângâie. La îndemnul părintelui - „pentru că am vrut să îi determin cumva să vadă suferinţa şi, mai ales, ce înseamnă pentru suflet facerea de bine“, mărturiseşte preotul capelan - cei interesaţi au început să vină, voluntar, să-i viziteze pe micuţii pacienţi, să împartă orele cu ei, citindu-le poveşti sau arătându-le cum să deseneze un copac. Sau mergând, acum, în parc, cu ei, oferindu-le atât cât poate un om obişnuit: un suc, baloane, acadele.

"Am venit aici din motive simple, deloc complicate“, zâmbeşte cu blândeţe doamna Ionescu, îmbrăţişând dintr-o privire copilaşii strânşi în jurul a două mese de la debarcader. 

Plimbarea s-a terminat, iar acum micuţii se bucură de porţii uriaşe de mititei cu muştar şi sucuri din belşug. „Pentru că ştiam că au nevoie de ajutor; pentru că şi eu am primit ajutor când am avut nevoie; pentru că e păcat să sufere nişte copii fără vină; pentru că nu am copii şi îi iubesc pe toţi din jurul meu; pentru că ştiam de mai multă vreme situaţia lor şi am găsit în sfârşit curajul să urc până la ei, pe secţie; pentru că îmi dau seama de lipsurile din spital. Şi pentru că sunt copii, iar orice om cu suflet iubeşte copiii“.

Ionela - leucemie, Vlăduţ - leucemie, Radu - ...

Au terminat de mâncat. Acum se joacă liniştiţi cu baloanele şi alte jucării primite în dar, sub privirile atente ale adulţilor - mămici şi voluntari. Gemenii Alexandru şi Andrei, de doi ani şi opt luni, supăraţi că au ajuns din nou în spital, cu hemofilie. Ben, de 11 ani, recunoscut de toţi micuţii de pe secţie ca lider de grup - cu leucemie acută limfoblastică. Dragoş, de numai doi ani şi cinci luni, cu ochii incredibil de mari şi negri şi diagnostic prezumtiv de leucemie. Octavian, de cinci ani şi jumătate, iar de doi ani luptându-se chinuitor cu leucemia. Vlăduţ, în vârstă de patru anişori şi nouă luni, ai cărui ochi ard de febră, aşa cum i se întâmplă de fiecare dată după citostatice. Radu, care, din cei 11 ani de viaţă, pe ultimii cinci i-a petrecut în spitale, între cure de chimioterapie. Şi Ionela, de doar 12 ani, chipul perfect desprins din icoană, de preafrumoasă tristeţe, a cărei copilărie a fost umbrită brusc, acum zece luni, de aceeaşi cumplită sentinţă: leucemie limfoblastică.


De dragul lor au mers vineri în parc părintele Răduţ, Cristi, coordonatorul grupului de voluntari, doamna Ionescu, Floriana, Carla, Sorin şi Remus, de la Clubul Pro Democraţia. Şi domnul Nicolae Buzatu, care, emoţionat şi încă îndurerat, a mărturisit că, până acum un an, când i-a murit fiul de 19 ani, nu s-a gândit niciodată că ar putea fi capabil de astfel de gesturi. Tragedia însă l-a schimbat. Iar de atunci nu trece săptămână să nu „comită“ un act de caritate. În special pentru copii.

Dorinţa lui Auraş

Ochii lui Vlăduţ sunt congestionaţi - febra e în creştere. Asistenta nu mai rabdă: îl ia cu mamă cu tot, înapoi la spital. La fel şi pe gemenii Alexandru şi Andrei, destul de slăbiţi de la efort. Alina Bratu, studentă la medicină şi voluntară la Secţia de oncopediatrie de câţiva ani, îi priveşte din urmă, îngrijorată. Îi cunoaşte pe micuţi încă din primele zile de când au ajuns pe secţia de la etajul zece. S-a lipit de ei imediat, aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi copii. A fost acolo să le aline durerea, atunci când s-au simţit rău. Sau să se joace împreună, când lacrimile li s-au uscat. Şi totuşi, uneori, atunci când soarta a vrut să fie altfel, sufletul ei a hohotit, nemaiputând cuprinde tristeţea.


„N-am să-l uit niciodată pe Auraş“, zâmbeşte Alina blând, la amintirea trupşorului firav, pe care îl purta adesea în braţe, atunci când nu mai era capabil să stea pe picioare. „Avea doar 12 ani, dar am învăţat de la el mai multe decât în toată viaţa mea... Era un copil extraordinar de bun, de generos, îşi împărţea fiecare bucăţică de pâine cu copiii de aici. Nu venea nimeni din familie să-l vadă decât sora lui. Iar pentru ea, strângea bănuţii pe care îi dădeam eu să-şi ia jucării, pentru a-i face mici cadouri...“. Alina se uită dincolo de perdeaua de copaci, în gând revenindu-i chipul chinuit al băiatului. „Nu l-am auzit niciodată plângându-se de dureri, absolut niciodată. Iar în ultimele zile când l-am văzut, zicea că singura lui dorinţă era să îşi vadă mama, să vină la el măcar o dată. Din păcate, a murit fără să i se împlinească dorinţa“, încheie Alina povestea.

Vineri, în Parcul „Romanescu“, o mână de oameni şi-au potolit dogoarea sufletului. Întâi copilaşii chinuiţi de boală, evadând o oră dintre zidurile încinse de suferinţă ale spitalului. Apoi, oamenii de suflet, care au simţit că le pot face plăpândelor fiinţe o bucurie. Puţini aceştia din urmă, deocamdată. Dar, cine ştie, poate, cu vremea, tot mai mulţi vor învăţa, cum spune părintele Răduţ, cât cântăreşte facerea de bine.

***

Articol salvat de pe www.gds.ro, ediţia din 21 Iulie 2010. Acest articol este proprietatea Gazeta de Sud si nu poate fi reprodus fără acord scris.

luni, 19 iulie 2010

LECŢIA LUI PETR MAMONOV


Articol preluat de pe blogul fratelui Răzvan Codrescu - http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/07/lectia-lui-petr-mamonov.html


Reflecţiile de mai jos datează din anul 2006, cînd, pe o plajă din Soci, actorul şi muzicianul Petr Mamonov, protagonistul filmelor recente „Ostrovul” şi „Ţarul”, i le-a încredinţat publicistei Larisa Maljukova, de la Novaja Gazeta, unde au şi apărut pentru prima oară (nr. 55/24 iulie 2006). În româneşte au fost postate pe numeroase site-uri sau blogg-uri, iar nu demult au apărut şi în revista Lumea credinţei (trad. V. Bulat). Pentru unii dintre cei ce poate n-au ajuns să le parcurgă, le postez şi aici – vorba aceea: „Mai bine să prisosească decît să nu se ajungă”... (R. C.)



„Trebuie să trăim după această lege: nu Dă-mi!, ci Ia de la mine!

Creştinismul lui „Ia de la mine!”


Cît de pervertite sînt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre „Ostrovul” lui Pavel Lunghin, iar despre Biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Muromets [personaj din poveştile populare ruseşti]. Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic?! Te agiţi de colo pînă colo. Iar cînd ai credinţă, oricît de obosit ai fi, tot vei ceda locul tău unei bătrînele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: „Mîncarea e rece!”. Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti: „Nevasta e obligată...”, „Soţul trebuie...” etc.? Dragostea nu e floare-verde-pe-cîmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lîngă tine.

Iată, vedem un om cu faţa în zăpadă. De ce gîndim imediat că e un beţiv: poate că l-a lăsat inima?! Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşază-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu: fugim în drumul nostru! Fugim de noi! Dar cînd faci o faptă bună... stai întins, şi simţi o căldură benefică în suflet. De ce oare îţi este bine? Parcă nici n-ai băut. Aha... ai ajutat o bătrînică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte...

Îmi spunea aici o tînără: „Nu-mi iubesc părinţii”. Hop aşa! Nu te grăbi! Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? „Da, îmi răspunde fata, fac cum se cuvine cele necesare”. Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mîine plouă. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul – un alt simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu "Dă-mi!", ci "Ia de la mine!". Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a-ndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capul în jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu le respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers: sugrumă-l! Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cît mai mult, şi ascunde în spatele gardurilor, să nu-l prade alţii...

Petr Mamonov în filmul Ostrov


Aproapele, ca o icoană...

Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cît sînge poţi da altuia? Căci scris este: „Ce ai făcut unora dintre cei mici, Mie Mi-ai făcut”. Să poţi sta cât mai mult la căpătîiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un locotenent-colonel, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N-a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămîn în viaţă. Era comunist, nebotezat, n-a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gîndea, dar era un adevărat creştin. În Rai! Ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumînări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N-ai să vezi! Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti pe un amărît şi te gîndeşti: „Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci...” Dă-i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sînt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează masele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul...

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte pe aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: „Biletele dumneavoastră, biletele la control!”. Pentru doar 5000 de ruble pe lună. Sînt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu. Deşi e greu, mă străduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sînt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvînt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlalţi, precum în faţa unei vechi icoane.
Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri sîntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mînia Lui era mînie dreaptă. Ai dreptate atunci cînd te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci cînd urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă, care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungînd să o urăşti profund vei gusta din parfumul biruinţei.

Petr Mamonov în filmul Ostrov


Urgenţa Adevărului

Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobuzul din oraşul Verei... la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sînt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri... La scară mare. Gîndul îmi dă fiori, pentru două ore sînt un om mort. Apoi îmi zic: „Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie... liniştit. Cine sînt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară, într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sînt „noua generaţie”. Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?”. Ies din reveria gîndului, şi constat că am şi ajuns... Toate sînt în mîinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sînt mînjiţi ochii, dacă urechile nu sînt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm.

Sfinţii ne învaţă: Mîntuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sînt mici, guvernul e de vină, că americanii sînt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram... nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul „Ostrovul”. Da, sînt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M-am străduit să le explic. Eram într-o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întîmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avîntat către Dumnezeu, cum era eroul meu... cît de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt...


Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că peste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar: un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună: ce să facem acolo? Iată iadul! Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, cînd iese la lumină, se topeşte. [...] Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sînt ca toţi ceilaţi: slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gît. Unul dintre numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţînţăreşti. Citesc: „Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci cînd stăm la masă, gîndurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă, ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, cînd nu aveţi nimic de făcut... să vă adunaţi sub propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu”.

Petr Mamonov în filmul Ţarul 

All the best...

Mă simt un actor? Eu sînt – Mamonov Petr Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg pînă la capăt. În fiecare clipă, din toate puterile, all the best. Peste vreo 5 ani priveşti şi te gîndeşti: „Cum ai putut să joci în halul ăsta?”. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul „Ostrovul”. Ne-a reuşit? Nu? Va impresiona? M-am străduit să-i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Cînd Mîntuitorul intra în Ierusalim, pe mînzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întîmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel sîntem şi noi: mînjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sînt nenumărate, dar care e meritul meu? O mînă generoasă le-a semnănat...Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul "eu". Înţeleg prea bine că eu, Petr Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cîntece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris... Le-am diluat în vodcă, tăvălit în noroi... Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, artiştii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii! Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cît mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, aşa lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori...

Petr Mamonov în filmul Ţarul

luni, 12 iulie 2010

Războiul comunicatelor de presă înlătură împreună lucrarea

Într-un articol publicat în ziarul sucevean CRAI NOU, Preotul prof. dr. MIHAI VALICĂ adresează Patriarhiei Române (sau mai exact, administraţiei patriarhale) câteva întrebări rezultate din discuţiile pastorale avute cu unii din credincioşii decepţionaţi de soluţia adoptată pentru finanţarea lansării lucrărilor la Catedrala Mântuirii Neamului:

"Cum e posibil ca o Patriarhie cu un număr aşa de mare de credincioşi să apeleze la ajutorul unei bănci, oricare ar fi aceasta, întrucât niciuna nu are un nume prea bun, având în vedere lăcomia şi imoralitatea lor din ultima vreme?

Nu doresc să diabolizez băncile, întrucât au un rol deosebit în economia unei ţări dacă respectă principiile deontologice, benefice dezvoltării economiei reale, însă ar fi timpul să-şi reconsidere metodele de lucru pentru ca să-şi recapete demnitatea iniţială;

Catedrala Mântuirii Neamului trebuie însă să fie un simbol al credinţei, speranţei, al iubirii, al comuniunii, unităţii şi cooperării dintre toţi românii în mod direct, prin trupul tainic al lui Hristos, adică direct cu Patriarhia şi nu prin intermediari şi instituţii bancare civile imorale, care nu urmăresc decât profitul cu orice preţ; 

Dl Mugur Isărescu, în articolul „Nu mai vorbiţi de moralitate în cazul băncilor, căci e o iluzie”, ne atenţionează «să nu trăim cu iluzia că putem vorbi sau că are vreun efect dacă tot menţionăm de etică în cazul băncilor. Să fim realişti! Băncile îşi urmăresc, până la urmă, interesul şi profitul lor. E cât se poate de potrivită zicala care spune că „banca îţi dă umbrela pe timp de soare şi ţi-o ia când plouă”» (http://www.baniinostri.ro/Afaceri/Isarescu-Nu-mai-vorbiti-de-moralitate-in-cazul-bancilor-caci-e-o-iluzie—a2234.html);

Păreri similare găsim şi la laureatul premiului Nobel în economie Joseph Stiglitz (Stiglitz este profesor la Universitatea Columbia din New York şi fost consilier la Casa Albă în administraţia Bill Clinton), care spune despre „experienţa aproape mortală prin care a trecut economia mondială, generată de practicile incorecte de creditare, care au scos la iveală depravarea morală a bancherilor”. „Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută”, susţine mai departe autorul, „prin reglementări stricte” şi chiar prin refuzul creditărilor” (Vezi “Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută” în: http://www.bloombiz.ro/international/depravarea-morala-a-bancherilor-trebuie-combatuta);

„Instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele” – Thomas Jefferson. Dacă ne gândim că orice bancă execută silit pe debitorii ei atunci când se află în imposibilitate de plată şi unii dintre ei se sinucid şi blestemă clipa şi ceasul când au făcut împrumutul, se pune întrebarea cum poate să accepte cineva construcţia unei Biserici a Mântuirii Neamului din astfel de surse financiare?

Doreşte oare Patriarhia Română să subvenţioneze, prin dobânzile datorate acelei bănci, „imoralitatea, practicile incorecte, depravarea morală a bancherilor” şi înrobirea noastră? A apela la ajutorul celor lipsiţi de „moralitate”, respectiv banca, ar putea reprezenta o jignire şi o lipsă de încredere faţă de donatorul direct (creştinul) şi faţă de Dumnezeu, care poate inspira prin Duhul Sfânt inima şi sufletul credinciosului ca să doneze din puţinul sau multul lui (Ieşire 35, 21: A adus fiecare cât l-a lăsat inima sa şi cât l-a îndemnat cugetul să aducă dar Domnului, pentru facerea cortului adunării şi a tuturor lucrurilor lui şi pentru toate veşmintele sfinte);

Creştinul donator, ca mădular viu al Bisericii lui Hristos, constată că în relaţia sa firească cu Biserica intervine un element străin, un intermediar, banca, care din păcate practică acţiuni „imorale şi incorecte”, aşa cum recunosc chiar bancherii. Dilema donatorului este următoarea: odată cu donaţia pentru Catedrală nu finanţează el oare indirect în acelaşi timp şi imoralitatea şi comportamentul incorect al băncilor şi nu contribuie astfel la degradarea vieţii sociale şi comunitare? Pentru a evita o astfel de dilemă, unele Biserici naţionale şi confesionale şi-au făcut propria bancă, cu reguli corecte şi principii deontologice bancare clare (Vei Grecia, Cipru, Vatican etc.);

În timp ce Banca Naţională a României face presiuni morale asupra băncilor prin diferite instrumente de reglementare şi supraveghere bancară (Vezi conf. univ. dr. LUCIAN-ION MEDAR, prep. univ. IRINA-ELENA VOICA, SUPRAVEGHEREA BANCARĂ, O FUNCŢIE IMPORTANTĂ A BĂNCII NAŢIONALE, Universitatea „Constantin Brâncuşi”, Târgu Jiu, Facultatea de Ştiinţe Economice; vezi şi Pintea P., „Băncile în economia românească”, Editura Economică, Bucuresti, 1995; Basno C., „Operaţiuni bancare”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995), Patriarhia Română creditează moral, prin acel împrumut, acţiunile imorale ale băncilor şi adaugă costuri suplimentare fără rost şi greu de suportat de credincioşi! Conform regulilor bancare, un imobil creditat de bancă rămâne grevat de sarcini în favoarea băncii până se va plăti ultimul leu. Nu se „transferă”, în acest caz, Catedrala din proprietatea Bisericii la discreţia băncilor? Chiar dacă nu se creditează cu Catedrala în sine se garantează totuşi cu averea Bisericii, care are un statut canonic aparte. Canoanele condamnă pe episcop cu caterisirea dacă pune în pericol averea Bisericii şi trebuie să administreze „ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe”;

„Când un Guvern este dependent de banii bancherilor, aceştia sunt cei care controlează de fapt ţara şi nu conducătorii Guvernului, pentru că atunci mâna care dă este deasupra mâinii care primeşte, iar cei care finanţează nu sunt patrioţi şi nu au bună cuviinţă” – Napoleon Bonaparte. Nu s-ar putea aplica aceste remarci şi în cazul Bisericii, care ar depinde de bancheri? «Canonul 38 apostolic: „Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii”; vezi şi: 41 ap, 26 sin. IV ec.; 11, 12 sin. VII ec.; 35 Trul.; 15 Anc.; 7, 8, Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofil Alex.; 2 Chiril Alex. (Daniel Petrescu, http://www.badpolitics.ro/conspiratiile-si-crimele-care-au-pus-temeliile-bancilor-americane/». Nu ar exista riscul unor compromisuri morale din partea Bisericii?

Psihologic vorbind, mai poate oare suporta românul, pe lângă enormele datorii şi împrumuturi făcute de puterea politică pentru supravieţuirea materială fără consultarea populaţiei, şi o datorie şi obligaţie financiară pentru finanţarea unei cauze spirituale, făcută, la fel ca puterea politică, fără consultarea credincioşilor contribuabili? 

În 1791, Thomas Jefferson (cel de-al treilea preşedinte al SUA) a spus: „Pentru a ne păstra independenţa, nu trebuie să le permitem conducătorilor noştri să ne împovăreze continuu cu datorii. Dacă acceptăm asemenea datorii, vom fi taxaţi pentru mâncare şi băutură, pentru nevoile noastre... Dacă putem împiedica Guvernul să risipească munca oamenilor, sub pretextul că le pasă de ei, atunci aceştia (oamenii) vor fi fericiţi”. În cazul în care Patriarhia imită comportamentul oamenilor politici, care se împrumută mereu de la bănci fără să găsească soluţii economice viabile, nu riscă Patriarhia să fie catalogată împreună asupritoare şi chinuitoare cu statul consumist şi să stârnească astfel adversitate faţă de Biserica lui Hristos?

În contextul actual şi al celor expuse mai sus, consider că această abordare de a se împrumuta la bănci pentru a construi Catedrala Mântuirii Neamului este pripită, seculară, deci neortodoxă, lipsită de înţelepciune şi tact pastoral şi reprezintă o răsturnare de valori ale moralei creştine fără precedent în Istoria Bisericii. Nu se cunoaşte încă în istorie vreo biserică ortodoxă construită din împrumuturi bancare; 

Revelaţia divină şi istoria Bisericii ne dau suficiente modele şi exemple de a construi o lucrare sfântă".

Biroul de Presă al Patriarhiei Române a răspuns acestor întrebări printr-un comunicat de presă publicat pe site-ul Ziarului Lumina:

"Drept la replică: Mult duh de răzvrătire şi puţin spirit realist

În cotidianul Crai Nou din Suceava din 1 iulie 2010, a fost publicat articolul intitulat Catedrala Mântuirii Neamului, între împlinire, dileme morale şi deziluzie, semnat de pr. Prof. dr. Mihai Valică de la catedrala Sfânta Treime din Vatra Dornei. În legătură cu unele opinii ale autorului, precizăm: 


Din toamna anului 2007, construirea Catedralei Mântuirii Neamului reprezintă un proiect prioritar al Patriarhiei Române. În acest moment, Patriarhia Română a ajuns la etapa încheierii contractului de proiectare cu firma câştigătoare, obţinerea autorizaţiei de construire, alegerea constructorului sau constructorilor viitoarei Catedrale patriarhale şi începerea efectivă a lucrărilor.

Întrucât costurile ridicării Catedralei la "roşu" sunt estimate la aproximativ 100 milioane de euro, în condiţiile nealocării unui sprijin financiar de la bugetul de stat (aşa cum prevede Legea pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului), Patriarhia Română intenţionează să solicite deschiderea unei linii de creditare la una sau mai multe bănci. Această modalitate de finanţare a construirii Catedralei, folosită la construirea altor lăcaşuri de cult din Bucureşti şi din ţară, nu justifică niciuna din temerile autorului articolului şi nici atitudinea sa incompatibilă cu preoţia, deoarece nu ajută deloc Biserica pe care pretinde că o slujeşte, ci doar o tulbură, întrucât el nu oferă soluţii realiste imediate ca alternativă la împrumutul bancar.

Precizăm că tocmai pentru a evita plata unor dobânzi bancare mari, Patriarhia Română va iniţia o campanie de colectare de fonduri prin donaţii benevole din partea clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi din diaspora română. Ajutorul bancar este necesar acum pentru că Patriarhia Română se află în faza în care nu mai poate amâna începerea lucrărilor de construire a Catedralei Mântuirii Neamului, care este o necesitate de ordin liturgic şi pastoral.

Este trist să constaţi faptul că, într-o pagină din ziarul Crai Nou girată de protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, un preot ortodox cu statut de profesor de teologie se poate înscrie în rândul celor ce se străduiesc din răsputeri să critice şi să împiedice construirea Catedralei Mântuirii Neamului".

Răspunsul agresiv, lipsit de tact şi chiar cu nuanţe cinice redactat de lucrătorii Biroului de Presă al Patriarhiei (am convingerea că fără ca Patriarhul Bisericii să cunoască şi să aprobe un text atât de descalificant!) a provocat atât un val de simpatie (sinceră sau interesată) pentru atitudinea corectă a Preotului prof. dr. MIHAI VALICĂ, cât şi reacţia acestuia. Printr-o scrisoare adresată Biroului de presă al Patriarhiei Române, Preotul prof. dr. MIHAI VALICĂ transmite următoarele:

"Stimate Birou,

Pentru că mi-aţi pomenit numele, acum câteva zile, în comunicatul de presă „Drept la replică: Mult duh de răzvrătire şi puţin spirit realist, vă răspund următoarele:

Nu am afirmat niciodată şi niciunde că nu doresc construcţia Catedralei Neamului, ba dimpotrivă, ca unul care am construit mai multe Biserici, nu am cum să fiu împotrivă. Îmi doresc mult să se construiacă această Catedrală şi să ne reprezinte şi ca naţie şi ca trăire ortodoxă. Tocmai pentru că sunt preot ortodox şi fac parte din naţia română am scris acel studiu şi am fundamentat biblic şi patristic importanţa construirii unei Biserici. Citiţi tot articolul, nu doar titlul!

Este trist să constaţi că responsabilitatea preoţească este considerată „duh de răzvrătire” iar credinţa mea în intervenţia directă, dar tainică a lui Dumnezeu în contrucţia unei Biserici, chiar în momentele cele mai grele, este privită ca „puţin spirit realist”. Dacă se iau în calcul doar greutăţile, evidențele actuale de criză și realismul uman pe care le invocaţi, atunci un David realist ar fi fugit de Goliat, în cazul de faţă ar fi alergat la bancheri şi la cămătari. Nu de mai mult realism avem nevoie acum, ci de mai multă credinţă şi de un David nerealist...

Opinia mea este că, chiar pentru început, să construieşti Catedrala Neamului cu bani de împrumut nu ne reprezintă credinţa şi nici neamul, care este foarte generos atunci când este vorba de Biserică, ci trebuie doar motivat şi îndrumat duhovniceşte şi nu pus sub presiunea băncilor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a scos zarafii din templu cu biciul, iar administraţia Patriarhală îi aduce înapoi?

Aţi scris că atitudinea mea este „incompatibilă cu preoţia”. Nimic mai fals. Tocmai preoţii sau profesorii de teologie, care iau parte activă la viaţa Bisericii, fie cu experienţa lor pastorală, fie cu fundamentarea teologică pentru contrucţia Catedralei Neamului, care „este o necesitate de ordin liturgic şi pastoral” fără îndoială, aceia sunt compatibili cu preoţia, dacă mai credem că Biserica cuprinde şi pe mirean şi pe preot şi pe episcop în mod simfonic şi sinergic. Cred că incompatibil cu preoţia este slugărnicia oarbă, minciuna, dezinformarea, necredinţa, păcatele de moarte, etc.

Vă sfătuiesc, ca pe viitor, să nu mai minţiţi, deoarece sunteţi creştini şi unii chiar preoţi. De aceea ar fi bine să mergeţi la Prea Fericitul Patriarh şi să-i spuneţi că aţi minţit, răstălmăcind tendenţios articolul meu, să vă pocăiţi şi să luaţi cuvenita mustrare.

Pr. dr. Mihai Valică

(sursa: blogul fratelui şi jurnalistului creştin Claudiu Târziu)

* * *

Susţin argumentele teologice şi de bun simţ aduse de Preotul prof. dr. MIHAI VALICĂ, mai ales că acesta nu se împotriveşte construirii Catedralei (aşa cum, subtil şi cinic încearcă să inducă răspunsul lucrătorilor de la Biroul de Presă al Patriarhiei), ci contestă modalitatea de a procura banii necesari.

Am convingerea că această situaţie putea fi evitată. Cum? Simplu, prin TRANSPERENŢĂ, prin COMUNICARE, prin DIALOG! Politica de PR promovată de lucrătorii Biroului de Presă al Patriarhiei, în problema Catedralei,  a avut ca efect generalizarea, în rândul credincioşilor şi clerului, a opiniei că dorinţa de a se construi cât mai curând Catedrala Mântuirii Neamului este exclusiv a Patriarhului Bisericii. Propunerile pivind dialogul, dezbaterea, analiza obiectivă, solicitările de informaţii venite din partea clerului, credincioşilor sau a mass-media şi societăţii civile au fost refuzate prin comunicate de presă redactate fără profesionalism, pe un ton de superioritate, agresiv şi uneori, chiar cinic.

Există tot mai prezent riscul ca o asemenea politică de PR, alături de posibila netransparenţă a procedurilor de selectare a băncii care va oferi creditul şi de lipsa de reacţie faţă de zvonul care circulă cu tot mai mare insistenţă în rândul preoţilor (anume că parohiile vor fi supuse unei supra-taxe pentru obţinerea fondurilor necesare construirii Catedralei, zvon fără temei în realitatea imediată şi deosebit de periculos pentru liniştea Bisericii) să înstrăineze clerul şi poporul de iniţiativa construirii Catedralei Mântuirii Neamului.

Finanţarea Catedralei Mântuirii Neamului - o dezbatere necesară, dar în duh creştin


Importanţa şi necesitatea ridicării unei Catedrale cu valoare de simbol naţional sunt susţinute de cvasi-totalitatea creştinilor ortodocşi din România. Există totuşi destule voci care contestă fie momentul ales (acuzându-se că nu s-ar ţine seama de faptul că poporul român este afectat de o gravă criză economică şi morală), fie valoarea financiară a proiectului (se afirmă că suma de 400 milioane de euro ar putea fi folosită pentru relansarea activităţii de filantropie a Bisericii, cu exemple de genul 400 mil. euro = zeci de cămine pentru bătrâni, cantine pentru săraci etc.).

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a răspuns într-o anumită măsură temerilor că Biserica nu s-ar implica în contracararea efectelor crizei economice. Sinodul a adoptat un "Program social şi pastoral în vremuri de criză economică", program care prevede ajutorarea familiilor de vârstnici cu pensii mici, a familiilor sărace cu mulţi copii, dar cu venituri mici, precum şi a bolnavilor săraci şi urmează să se deruleze la nivel de parohie, mănăstire, protopopiat şi centre eparhiale prin organizarea de noi cantine filantropice, colecte de alimente, îmbrăcăminte.
 
Totuşi, această iniţiativă este prea puţin promovată şi mai ales, insuficient prezentată opiniei publice. Mass-media laică a reacţionat critic în câteva rânduri la diferitele apeluri lansate de Biserică pentru organizarea de colecte la nivel naţional şi în cuprinsul eparhiilor pentru ajutorarea celor afectaţi de inundaţii. Principala acuzaţie adusă de mass-media este că Biserica nu-şi utilizează fondurile proprii şi se limitează doar la a organiza colecte, adică la a folosi banii şi bunurile donate de credincioşi. 

Patriarhia are acum şansa de a prezenta în detaliu "Programul social şi pastoral în vremuri de criză economică" şi astfel să anuleze orice acuzaţie nefondată. Prezentarea Programului ar presupune să fie oferite mass-media anumite detalii: 
  • bugetul alocat de Biserică din fondurile proprii şi din fondurile atrase prin colecte
  • calendarul de activităţi la nivel naţional
  • coordonatorii şi echipele de implementare a Programului la nivelul eparhiilor
  • calendarul de activităţi la nivelul eparhiilor
  • metodologia de selectare a beneficiarilor programului
  • centrele de informare (protopopiate, episcopii, mitropolii etc.)
  • modul prin care beneficiarii pot solicita şi pot primi ajutoarele oferite de Biserică, la nivelul parohiilor
Am certitudinea că publicarea acestor detalii va anula orice critică nefondată şi va demonstra societăţii româneşti că Biserica este capabilă să se implice într-un mod profesionist în contracararea efectelor pe care le are criza economică asupra credincioşilor. Şi nu este vorba doar de "a demonstra", ci mai ales de a oferi credibilitate!
 

În acest context, era de aşteptat să apară reacţii în legătură cu soluţia adoptată de Patriarhie pentru finanţarea iniţială şi parţială a lucrărilor de construcţie la Catedrala Mântuirii Neamului (prin contractarea unui credit bancar). Într-o ţară în care majoritatea populaţiei active are credite la bănci şi se află în dificultate atunci când trebuie să achite ratele (datorită concedierilor, reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor, creşterii TVA etc.), într-o economie în care băncile practică una dintre cele mai agresive, limitative şi scumpe politici de acordare de credite din Europa, faptul că băncile nu sunt iubite nu trebuie să ne uimească.

Într-un articol publicat în ziarul sucevean CRAI NOU, Preotul prof. dr. MIHAI VALICĂ afirmă că: "Soluţia hristică de excepţie propusă de Patriarhia Română (de a obţine fondurile pentru Catedrală prin colectă publică de la preoţi şi credincioşi - n.n.) s-a spulberat în parte la vestea că Patriarhia va împrumuta în primă fază suma de 200 de milioane de euro de la o bancă, pentru începerea construcţiei. Credincioşii din Vatra Dornei şi din împrejurimi, cu vocaţie de ctitori de biserici în Bucovina, Transilvania, Maramureş şi nu numai, aşteptau cu mare nerăbdare semnalul începerii Catedralei patriarhale pentru a contribui cu bani, masă lemnoasă şi alte donaţii, însă şocul lor a fost atât de mare la anunţul făcut despre împrumut, încât unii nu doresc să mai facă nici măcar o donaţie de un leu".

Nu ştiu dacă atitudinea credincioşilor din Vatra Dornei este împărtăşită de alţi credincioşi. Mai degrabă, creştinul "prin botez" (identificând prin această noţiune pe românul care îşi aduce aminte de preot şi de Dumnezeu fie la necaz, fie la ceremoniile către care îl poartă inerţia tradiţiei - botez, cununie, înmormântare, praznice) manifestă indiferenţă faţă de iniţiativa construirii Catedralei sau chiar o iritare ("Noi murim de foame şi ăştia fac catedrale!") provocată de viziunea îngustă pe care o are despre misiunea Bisericii noastre în societate. Totuşi, trebuie să acceptăm că ideea contractării unui mega-credit (100 de milioane de euro reprezintă o sumă importantă chiar şi pentru o instituţie de mărimea şi importanţa Bisericii!) poate fi generatoare de discuţii tensionate.

Personal nu sunt adeptul "demonizării" sistemului bancar, chiar dacă acest sistem a provocat criza economică în care se află omenirea în prezent. Orice sistem este constituit din oameni, deci oamenii poartă responsabilitatea. Lăcomia, egoismul, răutatea se manifestă în orice om lipsit de credinţa în Dumnezeu, indiferent de profesiunea acestuia (bancher, politician, agricultor, jurnalist, preot etc.). Nu sistemul este problema, ci oamenii care îl formează şi îl folosesc. Sistemul bancar nu este "mai imoral" decât societatea capitalistă pe care o susţine şi din care îşi trage seva. 

Nu cred că metoda colectei publice poate asigura în timp util suma de 100 de mil. euro şi cu atât mai puţin restul până la 400 de mil. Ascultam pe unul dintre reprezentanţii Patriarhiei cum, utilizând o aritmetică simplistă, calcula că milioanele de români care s-au declarat creştini ortodocşi la ultimul recensământ ar achita, donând 10 euro de fiecare, suma necesară pentru construirea Catedralei. Se uită faptul că în România, relaţia reală dintre credincioşi şi preoţi este guvernată de cele mai multe ori, de zicala "Să faci ce zice popa şi nu ce face popa!". Nu intru în detalii, dar un creştin sincer ştie care sunt cauzele acestei degradări a relaţiei dintre cler şi popor. Nu cred, deci, că ne-ar fi de folos să susţinem un "examen" prin care să testăm, în mod real, concret, nivelul de încredere şi susţinere pe care îl avem din partea credincioşilor, încercând să finanţăm Catedrala sau să achităm creditul bancar contractat pentru construirea ei, exclusiv din colectă publică.

Nu cred că valorificarea bunurilor pe care le deţine Biserica ar asigura procurarea imediată a sumei de 400 de mil. euro. Dificultăţile financiare de care s-a lovit generoasa iniţiativă de constituire şi susţinere a consorţiului media al Patriarhiei (Radio Trinitas, Tv Trinitas, Ziarul Lumina, Agenţia Basilica) reprezintă un argument important în sprijinul afirmaţiei că deocamdată, administraţia bisericească nu a dobândit capacitatea necesară de a utiliza eficient proprietăţile Bisericii. Chiar şi adoptarea unei soluţii simpliste şi imediate, de a se vinde din proprietăţi pentru procurarea sumei necesare, este riscantă. În vremuri de criză preţul de vânzare al proprietăţilor este foarte scăzut şi oricum, nu este în obiceiul Bisericii noastre să-şi înstrăineze avuţia.

Ne aflăm în faţa a două opţiuni: contractarea unui credit (cum îl vom achita, vom vedea) sau amânarea începerii activităţilor pe şantierul Catedralei. Amânarea ar provoca mari prejudicii de imagine Bisericii şi mai ales Patriarhului Bisericii noastre. Rămâne, din păcate, ca soluţie unică, contractarea creditului.

Procesul de selectare a unei bănci pentru acordarea creditului de 100 de mil. euro trebuie să fie însă unul de maximă transparenţă. Dacă procedura de selectare a firmei care va proiecta Catedrala (printr-un "concurs de proiecte" cel puţin inovativ prin metodologia utilizată) a fost acceptată şi prea puţin comentată de cler şi credincioşi, selectarea băncii fără proceduri transparente şi criterii clare poate afecta grav imaginea Bisericii noastre. Am convingerea că orice bancă din România va fi gata să folosească orice mijloace de presiune specifice activităţii de marketing bancar asupra persoanelor (Sinod, Patriarh, Comisie sinodală etc.) care vor fi împuternicite să decidă banca ce va acorda creditul.

Finanţarea Catedralei Mântuirii Neamului este un subiect de serioasă şi necesară dezbatere, dar nu în duhul cel rău al dezbinării, ci în duh creştin de împreună lucrare. În Biserica noastră Ortodoxă comuniunea presupune şi comunicare, iar comunicarea nu se poate face în afara comuniunii. Este necesară deci, o ajustare a modului în care comunicăm între noi (credincioşi, preoţi, monahi, reprezentanţi ai administraţiei bisericeşti, ierarhi), "ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis". (Sfânta Evanghelie după Ioan 17, 21)


sâmbătă, 3 iulie 2010

Bazilica „Sfântul Petru” din Roma – lumini şi umbre


Bazilica „Sfântul Petru” (în italiană: „Basilica di San Pietro in Vaticano”) din Roma se găseşte în Cetatea Vaticanului, pe teritoriul Statului Pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Imensul edificiu – lung de 186 metri, înălţimea cupolei de 119 metri, cu o suprafaţă totală de peste 15.000 m² – este ca mărime al doilea lăcaş sacru al creştinătăţii (după biserica „Notre-Dame de la Paix” din Yamoussouko, în Coasta de Fildeş – Africa, cu o suprafaţă de ca. 30.000 m²). Bazilica „Sfântul Petru” nu are rang de catedrală, pentru că sediul Papei este bazilica „San Giovanni in Laterano”.

În tradiţia catolică, se consideră că bazilica „Sfântul Petru” a fost ridicată pe locul unde s-ar afla mormântul Sfântului Petru, unul din cei doisprezece apostoli lui Iisus şi primul episcop al Romei, cel care a deschis linia de succesiune papală. Conform istoricilor catolici ar exista unele dovezi care ar confirma că mormântul Sfântului Petru este chiar sub altarul bazilicii. Din acest motiv, mulţi papi din perioada creştină timpurie au fost înmormântaţi în bazilica „Sfântu Petru”. Construcţia bazilicii „Sfântul Petru”, peste vechea bazilica a Împăratului Constantin cel Mare, a început la 18 aprilie 1506 şi a fost finalizată la data de 18 noiembrie 1626.

Bazilica „Sfântul Petru” a fost proiectată iniţial de Donato Bramante. Planul bazilicii este în formă de cruce, cu o cupolă inspirată din arhitectura templului păgân roman Pantheon. Principala diferenta dintre stilul lui Bramante şi cel al Panteonului este modul în care este susţinută cupola. În cazul Pantheonului, cupola este sprijinită de un zid continuu, pe când cuploa bazilicii „Sfântul Petru” este susţinută doar pe patru piloni mari, o soluţie arhitecturală inovativă în epocă.

 

La frumuseţea şi unicitatea bazilicii „Sfântul Petru” din Roma şi-a adus contribuţia şi marele artist Michelangelo Buonarroti. În ianuarie 1547, în timpul domniei Papei Paul III, Michelangelo l-a înlocuit pe Sangallo cel Tânăr în funcţia de „Capomaestro”, adică de chestor al programului de construcţii de pe şantierul bazilicii. Michelangelo poate fi considerat ca fiind principalul arhitect al bazilicii în forma actuală. Contemporanii relatează că Michelangelo nu a acceptat cu prea multă plăcere noul loc de muncă, ci mai degrabă s-a conformat ordinului primit de la Papa Paul III, acesta fiind frustrat de moartea candidatului pe care îl alesese pentru a coordona lucrările, arhitectul Giulio Romano, precum şi de refuzul lui Jacopo Sansovino de a accepta dificila misiune. Michelangelo scria în însemnările sale: „Mă angajez la această muncă numai pentru dragostea faţă de Dumnezeu şi în cinstea Sfântului Apostol Petru”. Michelangelo a acceptat sarcina primită de la papă cu condiţia ca el să aibă mână liberă pentru a atinge obiectivul final prin orice mijloace ar crede de cuviinţă. Papa a acceptat condiţiile artistului.

Michelangelo a preluat un şantier de construcţie şi a moştenit numeroase scheme de proiect realizate de unii dintre cei mai mari de arhitecţi şi ingineri ai secolul al XVI-lea. Chiar dacă lucrările au progresat cu greutate vreme de 40 ani, Michelangelo a preluat multe dintre ideile arhitecţilor anteriori. Michelangelo a recunoscut calitatea esenţială a arhitecturii originale concepute de Bramante. A revenit la forma de Cruce şi „fără a distruge caracteristicile centralismului din planurile lui Bramante, Michelangelo, cu cîteva trăsături de condei, a convertit complexitatea de fulg de zăpadă a bazilicii într-o entitate masivă, dar unitară şi armonioasă” (Helen Gardner).

  

La 7 decembrie 2007, a fost descoperit în arhivele Vaticanului, un fragment dintr-o schiţă în cretă roşie care reprezintă planul unei secţiuni a Domului Bazilicii „Sf. Petru”, autorul fiind Michelangelo. Desenul prezintă o mică secţiune precis elaborat a unui plan în zona a două dintre coloanele tamburului cupolei. Se ştie faptul că Michelangelo a distrus mii dintre desenele sale, înainte să moară.

Domul Bazilicii „Sf. Petru” se ridică la o înălţime totală de 136,57 de metri şi este cel mai înalt dom din lume. Diametrul său interior este de 41,47 de metri, fiind cu doar puţin mai mic decât două dintre cele trei cupole uriaşe care l-au precedat, domul Pantheonului din Roma antică şi domul Catedralei din Florenţa. Domul are un diametru mai mare cu aproximativ 9,1 m decât cea a domul cel mare al Bisericii Hagia Sophia, din Constantinopole, finalizată în 537. 

Istoria construirii Bazilicii „Sfântul Petru” prezintă şi o zonă ceva mai întunecată. Fondurile imense necesare construirii edificiului au fost procurate prin diferite metode mai mult sau mai puţin morale. Una dintre metodele utilizate, de fapt cea mai importantă, a fost vânzarea de indulgenţe. Indulgenţele erau legate de sacramentul catolic şi reprezentau „iertarea totală sau parţială a pedepselor pe care, în urma păcatelor, trebuia să le îndure fiecare om pe pământ sau în purgatoriu. Pentru a dobândi această iertare, este indispensabilă starea de graţie, iar operele pioase, rugăciunile, posturile, pelerinajele, frecventarea bisericilor şi pomenile sunt ocazii sau ajutor” pentru a dobândi această stare de graţie. 

Predicatorul Johann Tetzel, din Ordinul Dominicanilor, a fost trimis de Vatican în Germania, pentru a vinde indulgenţe şi a obţine astfel, o parte din fondurile necesare construirii Bazilicii „Sfântul Petru” din Roma. Călugărul dominican a lansat o adevărat „campanie de fundraising” făcând o intensă publicitate indulgenţelor, dar a relativizat prin demersul său pocăinţa. În epocă era cunoscut şi ironizat un fel de cuplet atribuit lui Johann Tetzel: „Îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară din purgatoriu la cer”. 

Propaganda lui Tetzel avea însă şi un alt substrat, mai puţin cunoscut de credincioşi. Arhiepiscopul Albert de Brandenburg (1490-1545), un prinţ din Casa de Hohenzollern, care deja avea două provincii romane sub control, a hotărât să cumpere Arhiepiscopia vacantă de Mainz, în anul 1514. Deoarece Prinţul Albert avea numai 23 de ani, iar Legea Canonică Catolică interzicea unui om să deţină mai multe funcţii, el a fost obligat să plătească papei Leon al X-lea o sumă importantă pentru obţinerea dispenselor necesare ocupării celor două posturi clericale. Dorinţa prinţului de a deţine Arhiepiscopia de Mainz şi dorinţa Papei de a procura bani pentru construirea Bazilicii „Sf. Petru” din Roma au coincis. Prinţul Albert urma să primească dispensa de a deveni Arhiepiscop de Mainz, dacă plătea Papei o sumă considerabilă de bani, aproximativ 14.000 de ducaţi, ca un supliment la taxele obişnuite achitate pentru un astfel de post clerical. 

Deoarece suma era foarte mare, Papa i-a sugerat Prinţului Albert să împrumute banii de la bogata familie de bancheri Fugger, din Augsburg. O bulă papală, care autoriza vânzarea indulgenţelor în anumite state germane, era dată ca asigurare că Prinţul Albert va achita familiei Fugger împrumutul. Papa a primit jumătate din suma strânsă de pe urma vânzării indulgenţelor şi cealaltă jumătate a fost folosită pentru plata datoriei Prinţului la familia Fugger. Principalul agent al lui Albert era predicatorul dominican Johann Tetzel, care primea o indemnizaţie lunară în aur, echivalentul a peste 1.100 USD pe lună, plus cheltuielile aferente, pentru a vinde indulgenţele. Împreună cu Tetzel, dar şi cu alţi vânzători de indulgenţe, călătorea un agent bancar al familiei Fugger, pentru a se asigura că jumătate din banii plătiţi pentru fiecare indulgenţă intrau în visteria băncii Fugger, pentru achitarea împrumutului pe care îl primise Prinţul Albert.

În acest context, predicatorul dominican Johann Tetzel a folosit metode agresive de promovare şi vânzare a indulgenţelor, făcând publicitate şi promiţând credincioşilor iertarea de pedepsele temporare din Purgatoriu chiar şi pentru cele mai grave păcate, dacă penitentul cumpăra indulgenţe plătind o sumă de bani cât mai mare cu putinţă. „Negoţul sfânt” practicat de vânzătorii de indulgenţe era de fapt o deviere de la învăţătura Bisericii, iar indulgenţa nu mai implica pocăinţa, ci dobândea o conotaţie păgână, de act magic, situaţie agravată şi de faptul că „mulţi predicatori învăţau că indulgenţa poseda, în sine, o putere oarecum magică”.

   Negoţul cu indulgenţe al lui Johann Tetzel, care vindea indulgenţe în imediata vecinătate a Wittenberg-ului, la Juterbock, a provocat hotărârea lui Martin Luther de a lua atitudine în public împotriva acestui demers imoral iniţiat de papalitate. Martin Luther a profitat de faptul că pe 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, după calendarul apusean, la Wittenberg avea loc un pelerinaj masiv al credincioşilor din regiune, pentru a se închina relicvelor pe care le poseda principele elector de Saxa. De aceea, la 31 octombrie 1517, el a afişat cele 95 de teze, în care condamna abuzurile sistemului cu indulgenţe şi invita toată lumea să dezbată subiectul. După moda timpului, tezele afişate de Luther se impunea să fie discutate, dar nu s-a întâmplat aşa, căci nimeni nu s-a prezentat a doua zi, pentru a-l înfrunta pe reformator. 

În demersul său, reformatorul a fost ajutat de tipar, căci tezele sale au fost multiplicate şi răspândite în întreaga Germanie şi chiar în afară, provocând, astfel, vii reacţii. Predicatorul dominican Johann Tetzel a luat atitudine împotriva lui Luther şi a publicat „Antitezele”, care au fost repede sancţionate de studenţii din Wittenberg. Se contura o dispută, ce nu se putea opri la doi călugări sau la teologi, căci Prinţul Albert, Arhiepiscop de Mainz, vizat direct de reformator, s-a adresat Papei, trimiţându-i şi Tezele lui Luther. Papa Leon al X-lea a crezut că este vorba doar de o ceartă între călugări. În luna decembrie a anului 1517, cardinalul Thomas Vio de Gaete, supranumit şi „Cajetan”, studiind dosarul cu o luciditate remarcabilă, a atenţionat pe Papă că este vorba de o învăţătură contrară celei oficiale, o învăţătură nouă care instituia teza mântuirii prin credinţă şi o contestare a noţiunii de merit şi a magisteriului infailibil al Bisericii. Reforma începuse, cu toate consecinţele pozitive şi negative pe care le-a avut în Istoria Bisericii Universale şi a Umanităţii

Bazilica „Sfântul Petru” din Roma, din perspectiva evenimentelor sociale, religioase, economice şi politice care i-au marcat istoria construirii, dobândeşte o valoare simbolică deosebit de complexă. Bazilica „Sfântul Petru” rămâne unul dintre monumentele arhitectonice grandioase, de o inestimabilă valoare artistică, pe care Biserica Romano-Catolică le-a dăruit civilizaţiei umane. Bazilica „Sfântul Petru” reprezintă şi un simbol al epocii de glorie a puterii papale care începe să decadă, odată cu declanşarea Reformei lui Martin Luther. Nu în ultimul rând, Bazilica „Sfântul Petru” este "picătura" care a umplut paharul nemulţumirii pentru mulţi dintre preoţii, călugării şi credincioşii catolici, martori neputincioşi, până la momentul publicării celor 95 de Teze ale lui Luther, ai crizei morale din Biserica Catolică, interesată în acele vremuri mai mult de dobândirea puterii politice, a averilor lumeşti şi a unui loc în istoria lumii prin construirea de edificii măreţe, decât de mărturisirea lui Hristos.

* * *

Surse: The Catholic Encyclopedia  /  Wikipedia  /  Statul Vatican

joi, 1 iulie 2010

Călători în calea tâlharilor

Societatea românească a anului 2010 ni se înfăţişează precum o corabie găurită, o epavă condusă de un căpitan confuz şi neputincios în faţa unui echipaj format din tâlhari şi violatori care jefuiesc şi torturează călătorii a căror soartă amară le-a hotărât să se nască pe bucata de lemn plutitoare şi plină de carii numită România. În derivă şi capitulând de la orice principiu moral şi normă a bunului simţ, statul român, această corabie-fantomă rătăcitoare, se îndreaptă cu viteză accelerată către destructurare, dezagregare şi colaps. Singura lege respectată este „legea găştii”. Grupările mafiote din jurul partidelor politice se luptă pentru resursele bugetare şi fondurile europene sau pentru ce a mai rămas din economia ţării, insensibile la dezastrul din jur. Cetăţeanul român are de ales între două stări de fapt: devine torţionar, tâlhar şi se înfruptă, alături de gaşcă, din pradă sau acceptă să fie sclav pe moşia prea-puternicilor zilei. Vrei să supravieţuieşti, atunci vei fi tâlhar sau slugă la tâlhar. Românii care încă mai au caracter şi credinţă în Dumnezeu vor refuza tâlhăria sau complicitatea şi vor ajunge jertfa arderii-de-tot pe altarul păgân al celor care batjocoresc naţiunea.

Tâlhăria este un mod de viaţă pentru majoritatea politicienilor români, iar viaţa românului de rând se târăşte între statutul de victimă şi cel de complice al tâlharilor. Spectacolul de circ şi cinism oferit de clasa politică în vara anului 2010 este fără precedent. Preşedintele şi guvernul violează Constituţia în văzul lumii. Nu mai prezintă importanţă principiile şi normele stabilite în Constituţie. Interesele de partid fac legea. Preşedintele încearcă să salveze ce se mai poate salva din PDL, partidul erorilor şi deopotrivă, al ororilor. Primul ministru Boc, această tristă figură şi culme arhetipală a falimentului politic românesc, se zbate între cleştii FMI şi strânsoarea tot mai sufocantă a Preşedintelui Băsescu. În plenul Parlamentului, reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare, indiferent că sunt la putere sau în opoziţie, au votat cu 321 voturi „pentru” şi 2 voturi „împotrivă” reducerea salariilor bugetarilor, dar fără bună rânduială şi fără chibzuială, ca şi când diminuarea cu 25% a unui salariu de 900 de lei ar fi acelaşi lucru cu 25% dintr-un salariu de 5000 de lei. Miniştrii cei graşi la avere, stăpâni peste palate de neam prost, au încercat să o pună de un viol în grup asupra impozitului suplimentar pe clădiri, într-o şedinţă secretă de guvern, înainte ca noile taxe şi impozite să fie publicate în Monitorul Oficial, pentru a-şi salva de la impozitare palatele ţigăneşti în care îşi trăiesc desfrâul. Acolo le stă lor mintea şi inima, la averilor murdare şi blestemate.

Cursul monedei naţionale se prăbuşeşte, atingând un minim istoric al leului, de 4,35 lei pentru un euro. TVA a fost majorată la 24%, măsură care va genera o creştere a evaziunii fiscale şi a corupţiei la cote greu de imaginat. De la 1 iulie alimentele vor fi mai scumpe cu cel puţin 5%, aşa că vom mânca mai puţin şi mai prost. Din toamnă, aproximativ 100.000 de angajaţi la stat vor îngroşa armata de şomeri a ţării. România este pur şi simplu tâlhărită şi mutilată.


Citeam în aceste zile de sminteală din Pildele lui Solomon, izvor de pace şi înţelepciune, literă a Sfintei Scripturi, singura noastră armă, întru rugăciune, în calea tâlharilor: „Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi. Dacă-ţi spun: „Vino cu noi, să ne punem la pândă, ca să vărsăm sânge, să întindem curse fără cuvânt celui neprihănit, să-i înghiţim de vii ca locuinţa morţilor, şi întregi, ca pe cei ce se coboară în mormânt.  Să punem stăpânire pe tot felul de lucruri scumpe, să ne umplem de pradă casele noastre. Fii părtaş la obştea noastră, o singură pungă fi-va pentru toţi!” Fiul meu, nu te întovărăşi cu ei pe cale, căci ei întind curse tocmai împotriva sângelui lor, şi sufletului lor îşi întind ei laţuri.” (Pildele lui Solomon 1, 10-15, 18). Răul este acelaşi, căci răul este un bine pervertit şi pervertirea este esenţa lui. Cuvintele înţelepciunii lui Solomon sunt vechi de mii de ani, dar adevărul lor este veşnic. În acest sfat al lui Solomon am aflat chipul tâlharilor vremurilor noastre şi viitorul acestor siluitori de popoare. Suntem călători în calea tâlharilor şi jertfe puterii lor, dar sfârşitul răutăţii se poate citit în averea lor şi în pecetea pusă pe sufletele lor şi ale copiilor lor. Să avem nădejde. Întunericul se va risipi şi va fi iarăşi, Lumină.