Mesajul de Crăciun 2010 al Majestății Sale Regelui Mihai I de România

Pentru câteva minute, vă spun bun găsit din liniștea căminului nostru de la Săvârșin. Am trecut cu toții printr-un an greu, cu destule suferințe și nemulțumiri. Dar, în viața multora dintre noi au existat și motive de bucurie și speranță.

Felicit pe cei care au reușit performanțe economice, mai ales micii întreprinzători și companiile mijlocii. Felicit pe tineri și pe profesorii din universități, licee și școli, care au continuat munca lor importantă, în ciuda greutăților. Felicitări celor din agricultură, care au reușit să meargă mai departe, deși rămași fără resurse și încurajare. Felicit funcționarii publici, diplomații, militarii, oamenii de artă, pentru stăruința lor de a-și face datoria, deși puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional. Sunt mâhnit pentru toate momentele prin care mamele, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă.

România are nevoie de infrastructură și de instituții respectate. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este o piatră de temelie a societății. Universitățile răspund administrativ față de guvernare, dar au nevoie să fie libere din punct de vedere organizatoric și științific.

Regina și cu mine, alături de Familia noastră, am mers în orașele și comunele țării, încurajând profesii, inițiative, organizații și instituții. Am făcut în anul care se încheie multe vizite internaționale, în care am susținut interesele fundamentale ale României.

Suntem cu gândul la militarii români din teatrele de operații. Sunt mândru de sutele de mii de români aflați la lucru în străinătate, pentru o viață mai bună și mai demnă. Ei ajută mult familiile lor și România.

Toate guvernele europene au acum greutăți. Criza economică obligă la măsuri impopulare. Totuși, există multe feluri de a micșora asprimea consecințelor pentru populație. 2011 va fi poate ceva mai bun, dar vor exista dificultăți, drept pentru care țara trebuie să fie protejată.
 

Sper ca anul viitor să aducă respect și etică în instituții, simț al datoriei și altruism în viața publică. Valorile și competența ar trebui să fie criteriile noastre. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor publice și în regulile lor!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

MIHAI R 

* * *

Mesaj preluat de pe blogul ASR Principele Radu 

Cu Icoana la pragul dintre lumi

Am călătorit azi cu Icoana Naşterii Mântuitorului prin spital. O călătorie ca o coborâre în adâncul suferinţei omeneşti, la pragul dintre regatul nostru, o lume a umbrelor ca o lecţie despre veşniciei şi Împărăţia lui Dumnezeu, o Împărăţie a Luminii unde mereu ne vom regăsi, mereu ne vom reîntoarce, mereu vom plânge bucurându-ne şi întotdeauna ne vom bucura plângând. Dacă priveşti la oamenii din spital - bolnavi, însoţitori, personal medical - cu ochii sufleteşti, iar nu cu ochii trupului, vei descoperi un ocean de suflete. Spitalul se transformă într-o împărăţie a duhurilor de Lumină şi Întuneric. Suferinţa bolii trupului poate fi aproape gustată din sufletele oamenilor, atunci când le priveşti abisul ochilor - porţi spre suflet şi veşnicie. Are gustul amar al păcatelor uitate, ignorate, nemărturisite. Suflete neîmpăcate cu sine şi cu Dumnezeu. Suflete chemate să înveţe lecţia trupului muritor, spre redescoperirea vieţii fără de moarte...

Am început călătoria de la ultimul etaj al spitalului, etajul 10, unul dintre etajele unde suferă copiii. Secţiile de Pediatrie şi Oncopediatrie. Copilaşii bolnavi de cancer, cu perfuzii în mâini firave precum aripa de înger, mă privesc miraţi cu ochi mari, luminoşi. Copii ca nişte frânturi de soare pe care Întunericul caută să le smulgă din Lumină. Buzele lor curate ating Icoana. Le binecuvintez fruntea cu mir şi încerc să rostesc pentru cei care sunt mai mărişori câte un biet cuvânt de încurajare. Multe dintre mămici plâng la vederea Icoanei. "Spovediţi-vă, mamă, spovediţi-vă! Şi aveţi nădejde la Maica noastră!" Lacrimile lor, amintirea păcatelor nemărturisite, picură pe Icoana. Privesc la copilaşii bolnavi şi văd în sufletele lor urme de muşcătură. Muşcătura duhurilor păcatelor neamului în care s-au născut. Simt cum sufletul meu se rupe în mii de bucăţi, tot atâtea bucăţi de durere câte chipuri de copii nevinovaţi întâlnesc suferind pentru păcatele părinţilor. Rănile lor deschid răni în adâncul meu, inima mea sângereză împreună cu ei, lacrimi nevăzute îmi scaldă ţărmul  sufletului, contopindu-se cu lacrimile de mamă, însă suferinţa lor rămâne în urma mea, căci nu o pot cuprinde. 

Dreptatea dumnezeiască, izvorâtă de dincolo de infinit şi de neînţeles pentru oameni, a cuprins viaţa acestor copii. O dreptate în care iubirea lui Dumnezeu a îngăduit părinţilor să fie liberi, iar în libertatea lor închinată Întunericului au prăvălit peste copii faptele lor murdărite de dulceaţa trupului, împlinind dreptatea lui Dumnezeu. Mintea mea refuză să treacă pragul infinitului. Simt cum un amestec de dreptate şi iubire inundă saloanele copiilor bolnavi. O apă adâncă, rece ca un munte de gheaţă şi deopotrivă fierbinte ca un vulcan, cuprinde sufletele copiilor, mamelor, medicilor şi îmi îneacă raţiunea. Dumnezeu nu poate fi înţeles nici în dreptatea Lui şi nici în iubirea Lui. Îmi caut puterea şi pacea într-o scurtă rugăciune ridicată spre cer: "Ajută, Doamne, necredinţei mele!" şi mă afund în oceanul de suferinţă al saloanelor de spital.

Într-o secţie sunt oprit din călătorie de o doamnă doctor. Îi recunosc chipul blând. Se roagă în capela noastră, la vreme de Sfântă Liturghie. "Părinte, fata asta a vrut să se omoare. A luat pastile. Vă rog, zăboviţi un pic la patul ei." O fată cu chipul albit de gustarea morţii priveşte la mine cu ochi trişti. Are sufletul rătăcit, speriat. Povestea fetei îmi este cunoscută. În acest an şi jumătate de slujire în spital am auzit de mai multe ori povestea fetelor internate pentru tentativă de sinucidere. O mamă s-a rătăcit în braţele lui Lucifer, căutând uitarea şi libertatea absolută în alcool. Tatăl a plecat spre o nouă cărare a călătoriei veşnice. Fata nu a rezistat morţii trupeşti a tatălui şi nici desfrâului mamei. "Am vrut să scap! Şi am luat pastile!" Am călătorit timp de o jumătate de oră în universul sufletesc al acestei fete. Fantome şi îngeri se luptă pentru sufletul ei. O voi aştepta duminică la Spovedanie, în capelă. Sper să o revăd şi să o aduc din Întuneric, spre Lumină. Într-o altă secţie am întâlnit încă două fete care încercaseră să evadeze din sala de clasă a acestei vieţi. Aceeaşi poveste. Familii dezbinate, rătăcite în labirintul lui Ahriman sau zdrobite pe altarul lui Lucifer. Suflete de copii prevertite de mame cu suflet bolnav şi trădate de taţi nepăsători...

Atunci când călătoreşti cu Icoana prin spital, după ce ai coborât mai mult de trei etaje, universul începe să se modifice. Coridoarele spitalului devin râuri de întuneric pe care pluteşti spre insule de suferinţă - saloanele insalubre, murdare, cu mirosuri fetide - unde stau prizonieri bolnavii. Mulţi privesc la Icoana Naşterii Mântuitorului ca la un nesperat colac de salvare ivit în calea naufragiatului. Sărută Icoana şi plâng. Priveliştea Veşniciei coborâte în efemer, a Necuprinsului care s-a lăsat cuprins în trup de om, îi tulbură. Sufletele lor lovesc trupurile bolnave, cerând să guste din apa infinitului care le-a dăruit viaţă. Durerea bolii trupeşti este adusă la tăcere pentru o clipă de veşnicie la vederea Icoanei, de durerea sufletului care se zbate simţind că Lumina este încă acolo, la uşa ca de temniţă a salonului de spital. Zăbovesc la paturile lor, vorbesc cu ei, îi îndemn la împăcare cu Dumnezeu, îi îmbrăţişez atunci când îi văd plângând.

În călătoria mea cu Icoana primesc şi lovituri de la Întuneric. Duhurile lui sunt nemulţumite că un nevolnic ca mine a păşit purtând stângaci Lumina în tărâmul unde stăpânesc doar Deznădejdea, Răutatea, Egoismul şi Cruzimea - singurele puteri cărora trebuie să te închini. Un medic tânăr mă refuză brutal: "Îmi sari cu icoana în faţă! Lasă-mă, domnule, în pace!" Îi cer iertare şi-l întreb dacă are cumva vreo altă religie şi i-am greşit dăruindu-i Icoana. "Nu am, nu contează, nu e treaba dumitale!", îmi zice şi dispare în penumbra murdară a coridorului. Un alt medic, cred că rezident, zâmbeşte ironic şi trufaş: "Mersi, nu-mi trebuie! Eu nu cred în nimic!" Îl întreb: "Atunci, de ce v-aţi mai făcut medic?" Tace încruntat. Îl binecuvintez pe creştet şi simt cum din adâncul acestui om tânăr şi încă rătăcit în labirintul de lut, se ridică un fel de capitulare. Aproape că-i şoptesc: "Să meditaţi la această întrebare: de ce v-aţi făcut medic? Altfel, nu veţi afla pacea!" Plec întristat, simt aproape fizic lovitura pornită din tulburarea şi căutarea fără rost în care trăieşte acest medic.

Într-un salon întâlnesc un bătrân cu chip sever, de om învăţat să poruncească. Îi dăruiesc Icoana. "Nu am nevoie. Sunt ateu. Lăsaţi-mă!" "Să vă ajute Dumnezeu! Cum vă cheamă?" "Nicolae, la ce vă trebuie să-mi ştiţi numele!" "Să vă port în rugăciune, că vă este de folos!" Tace încruntat, prizonier al trupului, trădat de raţiune în care crezuse până în ceasul bolii, raţiune de care încă se mai agaţă disperat, sperând în puterile Zeiţei Ştiinţă. Îl privesc cu milă şi îi simt nemulţumirea. Şi-ar fi dorit dispreţul meu, ca o confirmare că a gândului ascuns că "popii" sunt doar nişte negustori haini.

Am călătorit vreme de aproape şapte ore prin spital. Sufletul meu a fost precum o biată corabie învăţată cu apa liniştită de lângă ţărm, care a fost silită să navigheze în bezna unui ocean cuprins de furtună. După aceste şapte ore de călătorie printre duhuri de Lumină şi Întuneric, ochii trupului meu adormiseră, aşa cum le va fi sfârşitul în această lume în care învăţăm lecţia despre veşnicie, iar ochii sufletului meu prinseseră puteri nebănuite. Acum simţeam boala din trupurile oamenilor ca pe o menghină care strânge rana plină de puroiul păcatelor, curăţind sufletele semenilor mei ajunşi pe patul de spital. Ochii sufletului meu nu mai vedeau trupurile pline de urmele bolii, ci mă purtau spre adâncul sufletelor celor bolnavi. Spuneam că suferinţa bolii trupului poate fi aproape gustată din aceste suflete şi că are gustul amar al păcatelor uitate, ignorate, nemărturisite. După şapte ore de călătorie prin spital, Dumnezeu mi-a dăruit, pentru o clipă cât o veşnicie, binecuvântarea să gust din sufletele bolnavilor mei. Undeva, în adânc, sub mlaştina cu care Întunericul le-a învelit sufletul, Lumina lui Dumnezeu îi ţine în viaţă, pentru veşnicie. Am gustat din adâncul acesti Lumini, care stă ascunsă şi neştiută în sufletul bolnavilor mei. Are gustul dulce al Iubirii, căci "Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el." (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 16)

IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei: Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos: „Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să ne îndemne la nădejde sfântă”

 

Preacucernicului cler, preacuviosului cin monahal şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Craiovei: har, milă şi pace de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări.

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă pentru noi creştinii ortodocşi ziua sfântă în care Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului. Ascultând istorisirile minunate din Sfintele Evanghelii despre cele petrecute în noaptea sfântă din Bethleem şi ascultând colindele de Crăciun, simţim în inimile noastre o tainică chemare de a fi împreună cu magii de la Răsărit şi de a urma cu ochii minţii steaua călăuzitoare care duce spre locul unde s-a născut Hristos. Acolo, în peştera sfântă, în ieslea cea săracă, Pruncul nou-născut a venit să ne curăţească de păcate şi să ne sfinţească. Tot aici, vom întâlni şi pe păstorii evlavioşi şi vom auzi împreună cu ei minunatele cântări ale îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”( Luca 2, 14). Fără îndoială aceste evenimente sunt prezente în viaţa noastră în fiecare an, trezind în sufletele noastre sentimente profunde de recunoştinţă pentru nemăsurata dragoste a Tatălui Ceresc faţă de noi şi pentru marea jertfă pe care a făcut-o Fiul Său ca să ne mântuiască. Această bucurie, spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „s-a arătat şi am văzut-o şi o mărturisim, bucurie care era la Tatăl şi s-a arătat nouă”( I Ioan 1, 2-3). Într-adevăr Fiul Tatălui, întru care este viaţa cea adevărată, a venit la noi ca „pâine a vieţii”( Ioan 6, 48), pentru ca noi să avem viaţă din belşug. Prin El viaţa noastră omenească se umple de viaţa dumnezeiască, ceea ce înseamnă că viaţa adevărată este bunul şi darul suprem de care ne bucurăm cu toţii.

Preaiubiţi fii şi fiice duhovniceşti

În această sfântă zi s-a împlinit ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis şi drepţii au nădăjduit să vadă: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”( I Tim 3, 16). Încă din Vechiul Testament Cuvântul lui Dumnezeu a pregătit pe oameni pentru venirea Lui mântuitoare: prin descoperiri divine, prin proorocii şi prin simboluri, care au confirmat venirea Lui în trup. Profeţiile s-au rostit progresiv şi s-au desluşit din ce în ce mai clar, cu cât timpul se apropia de venirea Domnului. Astfel, drepţii trăiau evenimente viitoare în care li se comunicau „cuvintele legii şi ale proorocilor, acestea fiind înainte mergătoare venirii Lui în trup”.

În Noul Testament Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul „s-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1, 14), adică s-a făcut ca „aceia care au murit în Adam, ca să trăiască în Hristos şi să învie cu El”( Sf. Grigorie de Nazianz, PG. 36, 312, 316). Înţelegem de aici că, Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om de la Duhului Sfânt şi din Fecioara Maria, Înomenirea Lui devine centrul mântuirii şi vieţii noastre spirituale. Naşterea Lui ca „mărturie a lumii, ca zi de naştere a umanităţii, sărbătoarea comună a întregii creaţii”( Sf. Vasile cel Mare, PG. 31, 1473) este cu adevărat „începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, deoarece Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei se face”( Troparul de la Bunavestire, 25 martie).

Sfântul Evanghelist Luca, de asemenea, ne spune că Naşterea Domnului a adus slavă cerească şi cântare îngerească (Luca 2, 9). Astfel, Dumnezeu – Cuvântul Cel nevăzut este văzut întru slavă, înţeles cu mintea şi atins cu mâinile. Deci, Cel ce Se naşte veşnic din Dumnezeu – Tatăl, fără mamă, Se naşte acum din mamă fără tată, ca să fie deodată Fiul unic al Tatălui ceresc şi Fiul unic al Fecioarei. El S-a făcut Om, ca toţi aceia care-l vor primi şi vor crede în Numele Lui, să primească puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Ca atare, la Naşterea lui Hristos, cerul se uneşte cu pământul, iar îngerii se bucură împreună cu oamenii.

La rândul său Sfântul Apostol Pavel, spune că Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii, a venit pe pământ, şi luând asupra Sa plinătatea firii noastre, a intrat ca Om în cursul istoriei noastre pentru a ne „readuce la starea cea dintâi”. În felul acesta, Dumnezeu se coboară în umanitate pentru ca iubirea Tatălui să se extindă şi la noi pentru a ne aduce la viaţă prin Fiul Său. Prin această comuniune, Dumnezeu – Emanuel ne caută să se unească cu noi şi să rămânem cu El. Este cunoscut faptul că până la întruparea Domnului, omul şi creaţia se îndepărtaseră de Dumnezeu, trăind în întuneric şi în umbra morţii. Pentru ca să-şi revină din această moarte şi din cădere, aveam nevoie să primim viaţa divină de la însuşi Dătătorul de viaţă (Ioan 1, 12 -13). Deci, noi „Poporul care stăteam în întuneric am văzut lumină mare şi întrucât şedeam în latura şi în umbra morţii ne-a răsărit lumină” (Matei 4, 16).3

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Fiul lui Dumnezeu, cum spuneam, a coborât din ceruri pentru ca noi să-L întâmpinăm prin trăirea virtuţilor care duc la desăvârşire. Venind în lume, El ne-a făcut părtaşi vieţii Sale şi este gata oricând să intre în comuniune cu noi. Apoi, unindu-ne în Sine, Domnul ne cheamă să intrăm în Împărăţia Sa încă de aici de pe pământ. El este în centrul vieţii noastre ca noi să-L iubim şi să-I dăruim toată viaţa noastră. Pentru aceasta avem datoria să fim permanent preocupaţi de felul cum trebuie să-L primim în sufletele noastre şi cum trebuie să-L păstrăm în inimile noastre. Iată deci, „avem această comoară în vase de lut, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi”( 2 Corinteni 4, 7). De asemenea, prin întruparea Sa Dumnezeu ne recunoaşte ca fii şi fiice ale Sale şi ne respectă libertatea noastră, dându-ne să înţelegem că numai în El putem să devenim veşnici şi liberi. Astfel, sălăşluindu-Se în ieslea din Bethleem, El ne-a arătat că a intrat în mod real în viaţa noastră, în sângele nostru, în inima noastră, în întreaga noastră viaţă. Datorită acestui fapt noi putem spune cu Sfântul Apostol Pavel că: „nu noi mai trăim, ci Hristos trăieşte în noi. Şi viaţa de acum, în trup, o trăim în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru noi”( Galateni 2, 20). Odinioară, Stăpânul nostru şi Domnul, prin păcatul lui Adam, fusese scos afară din creaţia Sa, din trupul şi sufletul omului, acum prin naşterea Sa din Preasfânta Fecioară revine iarăşi la noi pentru a lucra mântuirea şi îndumnezeirea noastră. Sfântul Ioan Evanghelistul spune despre această sălăşluire a lui Dumnezeu în creaţia Sa: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia – Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”( Ioan 1, 14). Deci neamul omenesc, până la venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, era într-o mare depărtare de Dumnezeu, între cer şi pământ era o mare prăpastie. Dar, prin venirea lui la noi, Domnul a unit cele cereşti cu cele pământeşti, aşa cum vedem că la Naşterea Domnului îngerii cântă împreună cu oamenii: „Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14), Stăpânul Însuşi devenind principiul lor unificator (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Efeseni 1, 4, PG. 62, 15). De acum El este în mijlocul nostru şi în jurul Lui gravitează întreaga creaţie pentru a se împlini întru El. Ca atare, Întrupându-Se şi devenind Om, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, noi cei născuţi pe pământ ne vom naşte sigur pentru Împărăţia cerurilor, prin Taina Sfântului Botez (Se cunoaşte faptul că până în secolul al IV-lea sărbătoarea Naşterii Domnului era unită cu praznicul Botezului Domnului; tocmai Naşterea Mântuitorului pune început naşterii noastre duhovniceşti, prin Taina Sfântului Botez, ca taina a înfierii omului prin har, cf. Ioan 1, 12).

Apoi, dacă până la întruparea Cuvântului umanitatea trăia durerea suferinţei amare, prin venirea Fiului lui Dumnezeu la noi viaţa lumii devine pe deplin divină şi profund umană. Numai Fiul Tatălui ne putea oferi această bucurie şi binecuvântare nemuritoare de a fi copii ai Tatălui ceresc. Întru El noi ne simţim fraţii Săi cu adevărat, înţelepţi, desăvârşiţi şi nemuritori. Fireşte, în acest context lucru cel mai de preţ este că firea noastră omenească a devenit în Mântuitorul Iisus Hristos asemănătoare cu firea divină, cum zice Sfântul Grigorie Palama ( Sf. Grigorie Palama, Omilia XIV la Bunavestire, PG. 151, 168 A). Prin urmare, numai în Domnul nostru, noi am scăpat de stricăciune şi moarte, El fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

După cum se ştie, răul şi aliaţii săi, păcatul şi moartea, de îndată ce au intrat în lume, s-au răspândit şi s-au înmulţit, adaptându-se la diversele activităţi umane. Atât de repede şi de intim s-au unit cu lumea că pentru om uneori a devenit o imposibilitate să-l separe de ea. Totodată, răul s-a lipit şi de sufletul omului şi s-a amestecat atât de subtil cu mişcările lui că adesea este greu să-i distingi manifestările, cu atât mai puţin să-l separi de el. Sfântul Macarie Egipteanul spunea că gândurile rele, aceste răutăţi ale diavolului, atât de mult învăluie sufletul că uneori avem impresia că sunt ca un tufiş des sau ca un păpuriş dintr-un râu. Omul, pentru a se desface de ele, are nevoie de multă sârguinţă şi atenţie, ca să distrugă săgeţile înveninate ale puterii celei potrivnice (Sf. Macarie cel Mare, Omilia VI, 3, PG 34, 520 BD). Evident, răul nu este activ decât numai în lumea noastră în care omul este, în acelaşi timp, o fiinţă spirituală şi materială. Dacă acesta se încuibează în viaţa noastră, prin diverse păcate, el devine o prezenţă atât de reală că nici în iad nu s-ar putea dezvolta aşa de bine. Astfel, omul ajunge, sub influenţa lui, specialist în a inventa plăceri păcătoase şi păcate diabolice. Uneori omul este atât de copleşiţi de rău încât acesta ajunge să fie ca o manifestare firească a vieţii lui. Fără îndoială că numai Dumnezeu cel milostiv şi de oameni iubitor mai poate opri şi înceta acest vânt rău, care sălăşluieşte în suflet şi în trup, cum spune Sfântul Macarie. Deci, avem nevoie de cel Atotputernic ca „să ne dea aripile Duhului Sfânt, cum zice Psalmistul (Ps. 54, 7), ca să zburăm şi să scoatem din sufletele şi trupurile noastre vântul cel rău care sălăşluieşte în noi, adică păcatul”.

Este de la sine înţeles că tocmai pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu s-a Născut din Preacurata Fecioara Maria şi S-a făcut Om ca să Se opună direct diavolului şi răului, cum s-a zis: „Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). „El singur s-a milostivit de oameni care cred în el, zice Sfântul Macarie, i-a izbăvit de păcat, iar celor care aşteptă pururea şi-l caută neîncetat, le dă mântuirea cea mai presus de cuvânt”( Sf. Macarie cel Mare, Omilia II, 3, PG 34, 464 D). Prin Întruparea Sa, El a opus răului, binele veşnic, răutăţii diavolului, iubirea divină, şi morţii nemurirea. Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea că prea multe erau rănile care acopereau viaţa omului, într-atâtea că ele depăşeau medicamentele noastre. Din această cauză numai Dumnezeu putea să mai vindece pe om de boala lui (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza XII, 7, PG. 33, 733 AB.). Astfel, într-o manieră tainică şi divină, Dumnezeu în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, S-a dăruit în întregime omului, ca omul limitat şi micşorat de păcate să poată să se ridice, să crească şi să ajungă nelimitat în Dumnezeu (Sfântul Apostol Pavel spune că vom ajunge în Mântuitorul Hristos Fiul lui Dumnezeu înomenit, „la starea bărbatului desăvârşi şi la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13; Coloseni 2, 19).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Astăzi, avem nevoie mai mult ca oricând de o pregătire spirituală care să pună mai presus de orice convingerea noastră că Fiul Tatălui ceresc este viaţa lumii, adevărul absolut, iubirea şi bucuria fără margini. Numai în felul acesta vom putea explica adevărul despre întruparea Domnului Hristos celor din şcoli, universităţi, spitale şi închisori. Evident, numai o cunoaştere corectă a învăţăturii despre Evanghelia Mântuitorul Hristos şi despre lucrarea mântuitoare a Domnului vor putea realiza o coeziune naţională, o omogenitate culturală şi o mărturisire a unui crez comun. Atitudinea noastră ca a unora care ne-am îmbrăcat în Hristos prin taina Sfântului Botez, fără să excludem şi să denigrăm pe alţii, trebuie să zidească Biserica „trupul lui Hristos” (Efeseni 4, 12). Acesta este obiectivul suprem al Bisericii Ortodoxe, care are privilegiul unic de a fi „casa lui Dumnezeu” (Galateni 3, 27-28) şi de a chivernisi toate spre mântuirea noastră.

Să păstrăm de asemenea în inimile noastre fiorul sfânt trăit de păstori şi de magi, care au mers să se închine Mântuitorului, aducând daruri Celui ce S-a făcut om, pentru ca noi să ne sfinţim prin credinţă şi fapte bune.

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să ne îndemne la nădejde sfântă, pentru ca, în ciuda dificultăţilor prin care trecem, să avem credinţă în Dumnezeu şi să iubim pe semenii noştri.

Totodată, sărbătoarea de astăzi să ne întărească încrederea că nu suntem singuri pe lumea aceasta, că Mântuitorul este permanent cu noi, cum ne spune în Sfânta Evanghelie: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20). Evident, cel „ce va crede, zice Domnul, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16).

Vă îndemnăm apoi, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi, Preacucernici preoţi, părinţi călugări şi maici, mireni, tineri şi vârstnici, să vă iubiţi unii pe alţii, să vă rugaţi mai mult şi să păstraţi cu tărie sfintele noastre rânduielile ortodoxe.

Anul care vine vom avea bucuria negrăită ca pe întâi mai să canonizăm pe Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, „Luceafărul Olteniei”, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic şi făcătorul de minuni, zi în care nădăjduim să ne întâlnim cu toţii şi să ne închinăm Sfintelor sale Moaşte de la Sfânta Mănăstire Lainici.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, cel care S-a născut în ieslea din Bethleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră. Rugăm pe Milostivul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, linişte şi pace în sufletele şi familiile dumneavoastră. Cu binecuvântare şi bucurie sfântă, vă îmbrăţişăm părinteşte, dorindu-vă:

Sărbători fericite! şi La mulţi ani!

Al dumneavoastră rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt

┼IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Vox Clamantis in Deserto: HRISTOS SE NAŞTE ÎNTR-O LUME DIN CE ÎN CE MAI PUŢIN CREŞTINĂ

HRISTOS SE NAŞTE ÎNTR-O LUME DIN CE ÎN CE MAI PUŢIN CREŞTINĂ  

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor, 

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!
 

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Hristos Se naşte în lume în fiecare decembrie, umplând unora inimile de bucuria sfântă a păstorilor aflaţi pe câmpul Betleemului, altora de prudenţa discretă a magilor, iar altora chiar de circumspecţia, cu totul nejustificată atunci, a lui Irod. În ceea ce ne priveşte, însufleţiţi de entuziasmul păstorilor, dar luând aminte şi la îndreptăţita îngrijorare a magilor, dorim a face, la acest ceas de sărbătoare, cu durere dar şi cu realism, câteva consideraţii asupra stării societăţii şi a lumii noastre din ce în ce mai puţin creştine. Aceasta, întrucât am ajuns să întâlnim astăzi tot mai mulţi creştini fără Dumnezeu, oameni lipsiţi de morală şi credincioşi fără Biserică.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

1. Din punct de vedere doctrinar, nu putem să nu constatăm lipsa tot mai acută a lui Dumnezeu şi a învăţăturii Sale din societatea în care trăim. Astfel, dacă până nu demult El era Cel care îi alegea pe conducători şi îi ungea cu „ungere sfântă”, urmând ca aceştia să călăuzească poporul pe căile Sale, acum alegerea se face zice-se de popor, de către un popor care neglijează tot mai mult căile Lui. Aşa au putut ajunge la cârma unor ţări monştri gen Hitler ori Stalin, care s-au întors apoi împotriva propriilor „alegători”, prin instaurarea dictaturii!

Cât priveşte învăţătura mântuitoare a Domnului, aceasta a fost transformată tot mai mult în simplu obiect de studiu, variantă de lucru ori chiar element de vitrină, prea puţini fiind aceia care au înţeles că poruncile Lui trebuiesc iubite şi trăite, nu doar admirate şi interpretate sau, şi mai rău, ignorate ori chiar sfidate.

2. Sub aspect moral, nu putem să nu recunoaştem că lumea devine, pe zi ce trece, tot mai necreştină, preceptele sfinte de altădată fiind considerate acum hilare, retrograde ori demodate. Astfel, desfrâul, concubinajul şi păcatele împotriva firii au ajuns să fie considerate fireşti; avortul, „călcarea pe cadavre” şi uciderea bunului nume al aproapelui au devenit căi „juste” şi aproape unanim utilizate; iar lăcomia, pizma şi ipocrizia au ajuns „virtuţi” la modă şi indispensabile unei lumi din ce în ce mai nesincere.

Câţi dintre tineri mai preţuiesc astăzi fecioria? Câţi dintre cei căsătoriţi mai acordă cuvenita valoare fidelităţii conjugale? Câţi dintre bărbaţi nu cad astăzi pradă alcoolului? Câte dintre femei nu săvârşesc avort? Câţi dintre noi nu alergăm disperaţi după bogăţii, în timp ce Hristos a fericit sărăcia (Lc. 6, 20)? Câţi nu ne punem nădejdea numai în noi înşine, deşi Domnul ne-a arătat că „fără de El nu putem face nimic” (In. 15, 5)? Ei bine, toate acestea ne arată nouă cât de creştini sau, mai bine zis, de necreştini suntem!…

3. Sub aspect practic, societatea noastră tinde astăzi să rămână doar declarativ creştină. Bisericile, dacă pentru cei mai mulţi au rămas doar simple instituţii de încreştinat, cununat şi înmormântat oameni, pentru alţii reprezintă vechi „muzee”, iar slujitorii lor inutili angajaţi ai statului, ce oficiază ceremonii ancestrale cu iz medieval.

Deşi, în mod public, dar ipocrit, se face uz de creştinism şi de valorile sale, prin viaţa personală cei mai mulţi semeni de-ai noştri se dezic de el, ori îl tratează ca pe un bun al celorlalţi, în timp ce alţii − de-a dreptul inamici ai lui − nu se sfiesc să îl atace pe faţă în fel şi chip, proclamându-l păgubos, retrograd şi, pentru aceasta, chiar periculos.

Dragii mei,

Nu spun toate acestea ca să ne întristăm ori să ne demobilizăm la un ceas de sărbătoare ca acesta! Nu trebuie să disperăm! Dacă pe Hristos au căutat să-L ucidă contemporanii Săi încă din leagăn, şi pe urmaşii Săi îi vor prigoni, ne-a prevenit El (In. 15, 20)! E necesar, însă, să conştientizăm felul în care ne folosim libertatea şi în ce fel de lume am ajuns să trăim, căci dacă în comunism lupta se ducea pe faţă, acum “lupii” ce vor a sfâşia creştinismul au îmbrăcat piei de oi!… Să învăţăm a-i cunoaşte pe aceştia! Să ne deprindem a-i demasca şi a le zădărnici planurile perfide de descreştinare a unei lumi pentru care Hristos S-a întrupat în istorie! Să cerem ajutorul Pruncului Sfânt, născut pe pământ pentru a aduce pace şi bunăvoire (Lc. 2, 14), şi atunci lupta noastră se va putea dovedi biruitoare!

Să sărbătorim Crăciunul cu Hristos, făcând învăţătura Sa crez de nezdruncinat al vieţii noastre, iar exemplul Său model demn al petrecerii noastre, nelăsându-ne nicicum derutaţi de curentele ce caută a ne înstrăina de adevăratul şi mântuitorul creştinism adus în lume încă de acum 2000 de ani de Pruncul Sfânt născut în ieslea Betleemului!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN
EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

* * *

Am primit cu bucurie această Pastorală la Naşterea Domnului a Prea Sfinţitului Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor. Ne dă nădejde că treptat, glasul profetic al Bisericii Ortodoxe Române purcede a străpunge întunericul din noi şi din lume, mărturisind pe Hristos în calea nedreptăţilor şi rătăcirilor din societatea contemporană. Misiunea Ierarhilor Bisericii noastre este dificilă şi plină de ispite. Nu este uşor să porţi crucea mărturisirii prin cuvânt şi faptă în calea sutelor de mii, poate milioanele de credincioşi din eparhia pe care o păstoreşti. Fiecare suspin nealinat de preoţii noştri, fiecare prunc ucis în pântec de mamele căzute de la credinţă, fiecare suflet rătăcit în nesocotirea celor sfinte şi dumnezeieşti, toate picăturile de întuneric ce tulbură viaţa credincioşilor dintr-o eparhie se vor prăvăli, mai devreme sau mai târziu şi cu certitudine la Judecata lui Hristos, asupra sufletului Ierarhului, Episcop, Mitropolit sau Patriarh. 

Slujirea Ierarhului este o slujire grea, dar atunci când este făcută în Hristos, devine dulce şi mântuitoare. Atunci când Ierarhul se îmbracă în hainele de lumină ale mărturisirii, prin cuvânt şi faptă, a iubirii lui Hristos, Lumina se răspândeşte în întreaga Eparhie, iar creştinii, preoţi şi mireni, îşi află prilej de nădejde, de ajutor şi de împreună slujire în Ierarhul lor. Ierarhul poate fi soarele eparhiei sale. Când soarele nu este pe cer şi este ascuns de nori negri sau de întunericul nopţii, lumea se rătăceşte în beznă şi în tăcere înfiorată. Soarele este izvor de raze de lumină şi se însoţeşte cu alţi sori care mărturisesc şi ei lumina. Soarele nu cunoaşte însoţirea cu întunericul, ci luminează întunericul. Ierarhul poate fi soarele eparhiei sale, iar preoţii devin razele lui şi astfel, în împreună lucrare vor mărturisi pe Hristos, Care ne cheamă la El şi ne mărturiseşte dintru veşnicie: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." (Sfânta Evanghelie după Ioan 8,12)

Să ne rugăm, deci, pentru Ierarhii Bisericii noastre la Sfântul Altar din biserică, dar şi în faţa icoanei, acasă, la ceas de dimineaţă şi de seară. Unde omul este neputincios, îndreptarea şi ajutorul vor veni de la Hristos. Trebuie doar să ne rugăm. Să ne rugăm aşa cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: "Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi." (Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel 3,1)

În apărarea doamnei Eugenia Vodă sau Despre absurdul lui "politically correct"

Zece personaliţi din lumea culturală acuză CNA de dublă măsură, după sancţionarea TVR din cauza ediţiei "Profesioniştii", realizată de Eugenia Vodă şi difuzată de postul public pe 13 noiembrie, în care, printre altele, invitatul Ion Cristoiu a vorbit pozitiv despre fondatorul Mişcării Legionare din România, Corneliu Zelea Codreanu, sugerând că a fost şi "un erou romantic". CNA a sancţionat TVR cu somaţie publică, în data de 9 decembrie, după ce mai multe personalităţi şi reprezentanţi ai comunităţii evreieşti au protestat, solicitând postului public "să se delimiteze în mod ferm de afirmaţiile făcute în emisiunea amintită şi să sancţioneze pe cei care sunt răspunzători". Sursa: http://www.hotnews.ro/

De la bun început fac următoarele precizări: 

- nu agreez antisemitismul, tot aşa cum nu agreez sionismul;

- respect Religia Iudaică, aşa cum respect şi Religia Islamului, considerând că aceste două mari religii au contribuit şi pot să contribuie, alături de Creştinism, în substanţa lor originară, nepolitizată şi nefundamentalistă, la călătoria fiinţei umane către Dumnezeu;

- am un profund respect pentru suferinţa Poporului Evreu în timpul Holocaustului provocat de regimul nazist al lui Adolf Hitler;

- consider că Evreii din România au suferit rigorile şi prigoana unei dictaturi în vremea regimului condus de Mareşalul Ion Antonescu, fără a deveni însă victimele unui Holocaust comis de Români împotriva Evreilor;

- am prieteni buni în rândul Comunităţii Evreieşti din Craiova şi întotdeauna voi apăra dreptul Evreilor la existenţă în deplină libertate;

- susţin opinia jurnalistului Ion Cristoiu: Corneliu Zelea Codreanu a fost un erou romantic al epocii sale;

- Mişcarea Legionară a fost la începuturile sale, o acţiune a tinerimii şi elitei intelectuale Româneşti interbelice îndreptată împotriva pericolului bolşevic, cu scopul de a salva fiinţa duhovnicească a Neamului Românesc;

- moartea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu a fost un asasinat politic al cărui autor moral a fost marele istoric şi deopotrivă, lamentabilul politician Nicolae Iorga, fondatorul spiritual şi mentorul Naţionalismului Românesc de la începutul Secolului XX.

Am considerat necesare aceste precizări (pe care le fac cu riscul de a suporta diferite acuze din partea "talibanilor" tuturor taberelor implicate în dezbatere) pentru a fi pe deplin înţeles în cele câteva afirmaţii pe care le voi fac în continuare.

Cred că în cazul dnei Eugenia Vodă au fost comise exagerări atât din partea reprezentanţilor organizaţiilor evreieşti (care organizaţii nu trebuie confundate cu comunitatea evreiască formată din Evrei care trăiesc mult mai aproape de realitatea vieţii Românilor, fără atitudini extremiste, fundamentaliste sau ipocrite, ci în bună înţelegere cu populaţia majoritară a Statului Român), cât şi din partea membrilor CNA (un organism politic mutant care în multe situaţii încurcă şi nu ajută la promovarea deontologiei profesiei de jurnalist în presa video şi audio).

Asistăm la o aplicare aberantă a lui "politically correct". De fapt, nu numai aberantă, ci şi fariseică şi laşă. Omagiile aduse lui Adrian Păunescu (pe care îl consider unul dintre marii maeştri întunecaţi ai cultului personalităţii lui Ceauşescu, dar pe care îl respect ca poet, datorită unora dintre poeziile lui, fără a-l considera însă unul dintre egalii veşnicului Mihai Eminescu) nu au deranjat pe nimeni, inclusiv pe vreunul dintre membri CNA, deşi se discuta despre un individ care a consolidat şi a beneficiat din plin de dictatura lui Ceauşescu, pervertind sufletul unei întregi generaţii. Cred că, folosind aceeaşi măsură, dacă Corneliu Zelea Codreanu ar fi trăit în zilele noastre, activând ca senator (iartată să-mi fie comparaţia!), el ar fi beneficiat de aceeaşi tăcere din partea membrilor CNA, care ar fi uitat că este vorba de Căpitanul Mişcării Legionare, dar şi de omagiile (de această dată meritate) din partea intelectualităţii de ocazie care poluează spaţiul spiritual românesc.

În toţi şi în toate este necesar să existe un echilibru. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu, activitatea lui politică nu pot fi judecate cu normele de astăzi şi chiar dacă ar fi să le judecăm aşa, nu cred că o reacţie precum a membrilor CNA poate fi justificată şi acceptată. Din păcate, fenomenul numit Mişcarea Legionară nu a fost studiat în România post-decembristă decât în două cifrări-descifrări: naţionalismul cripto-comunist şi naţionalismul legionarismului post-codrenist. Acţiunile politice şi spirituale ale Căpitanului au fost fie demonizate, fie divinizate, iar adevăratul chip al lui Corneliu Zelea Codreanu s-a risipit printre omagii şi blesteme. Tot aşa, istoria Comunităţii Evreieşti din România nu a fost studiată cu obiectivitate, fără exagerări şi manipulări profitabile câtorva dintre mai marii de astăzi ai acestei comunităţi.

Un organism ca CNA are o existenţă nefirească. CNA este mai degrabă o roată mare şi unsuroasă din mecanismul birocratic al mafiei politice post-decembriste (mafie care îşi are rădăcinile în eşaloanele 2 şi 3 ale PCR, Departamentului Securităţii Statului şi Ministerului Comerţului Exterior ale dictaturii lui Ceauşescu), decât un garant al conservării şi apărării deontologiei profesiei de jurnalist radio-tv. Decizia pe care a luat-o CNA împotriva dnei Eugenia Vodă reprezintă o palmă dată peste obrazul deja bolnav al democraţiei româneşti şi nu ajută pe nimeni, nici măcar pe liderii organizaţiilor evreieşti. De fapt, se induce viclean o temă de dezbatere deosebit de periculoasă pentru aceste vremuri de criză morală şi economică. Se răscolesc resentimente, se tulbură conştiinţe şi se dă apă la moară extremiştilor nazişti şi celor sionişti (dacă cumva aceştia mai există cu adevărat) pescuitori în apele tulburi ale vieţii politice româneşti.

Mă opresc aici. Vă ofer, spre lămurire şi meditaţie, textul a două scrisori: Scrisoarea celor zece intelectuali care s-au ridicat în apărarea dnei Eugenia Vodă şi Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, către Nicolae Iorga.

* * * 

Scrisoarea celor zece - In apararea Eugeniei Voda

Suntem cu totii de acord ca spatiul public trebuie protejat de efectele oricarui discurs abuziv din punct de vedere moral, politic, ideologic. Extremismul, xenofobia, fundamentalismele de orice fel trebuie evacuate, iar cand se manifesta, trebuie amendate prompt. Pe de alta parte, o asemenea precautie nu este legitima decat ca expresie a unui discernamant exercitat in deplina libertate. A contracara o ideologie pernicioasa in numele unei ideologii de sens contrar, izvorata din partizanat, calcul strategic sau inregimentare conformista nu e de natura sa rezolve lucrurile.

Spiritul conformist presupune sa gandesti potrivit unui canon, sa spui nu ce crezi, sau ce este adevarat, ci doar ceea ce se asteapta de la tine sa spui; sau sa te indignezi pentru ca ti se cere s-o faci, pentru ca e la moda indignarea, pentru ca "da bine" sa te manifesti intransigent. Unul dintre numele spiritului conformist este, astazi, "corectitudinea politica". E un tip de comportament adoptat de numerosi ganditori oportunisti, dispusi sa afiseze, la tot pasul, o combativitate de circumstanta si sa arunce anatema in toate directiile, montand perfide procese de intentie.

Gandindu-ne la aceasta forma, arbitrara, de corectitudine, atragem atentia Consiliului National al Audiovizualului ca s-a grabit sa judece fara o argumentatie solida cazul Eugeniei Voda, ca urmare a emisiunii "Profesionistii", difuzata pe 13 noiembrie a.c. la TVR 1.

1. S-a incitat astfel la un veritabil atac mediatic al autoarei, motivat strict de ipocrizia spiritului conformist. Iar spiritul conformist este, inainte de orice, liberticid. Nu intra aici nici o clipa in discutie partitura invitatului Ion Cristoiu, ale carui opinii pot fi, pentru unii dintre noi, mai mult decat discutabile. Atata doar ca, pentru a fi discutate, ele trebuie mai intai sa fie cunoscute. Este o datorie a jurnalistului sa aduca la cunostinta publicului o paleta cat mai larga de pozitii, pareri, tipuri de discurs. In cazul la care ne referim, jurnalistul, Eugenia Voda, asculta, isi incita partenerul de discutie si lasa telespectatorilor libertatea de a judeca. Pentru ce este ea acuzata? Pentru ca nu a manifestat acea pioasa indignare, atat de draga spiritului conformist. Or, nu acesta este rolul ei in formatul emisiunii. Rolul ei este "de a scoate la iveala" si tocmai acest rol da miezul deontologiei jurnalistului. El nu va practica cenzura "mironositei virtuoase", spunandu-ne dinainte ceea ce se cuvine sa spunem, luandu-ne dreptul de a gandi si de a vorbi cu mintea si cu vocea noastra.

2. Sanctionand emisiunea Eugeniei Voda, CNA se face vinovat si de practica dublei masuri. El invoca art. 47 din Codul Audiovizualului, potrivit caruia este interzisa "prezentarea apologetica a crimelor si abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte". Or, e greu sa ne explicam felul in care CNA se grabeste, in cazul Eugeniei Voda, sa invoce un articol de care a uitat cu desavarsire cand, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fara sanctiuni, emisiuni intregi incurajand, explicit, nostalgia fata de regimul comunist. Cel mai recent exemplu: acum cateva saptamani, cu ocazia funeraliilor lui Adrian Paunescu, majoritatea posturilor TV din Romania au facut zile in sir apologia unuia dintre actorii principali ai unui regim totalitar "vinovat de crime si abuzuri".

Nu credem ca asemenea masuri sunt probe de vigilenta adevarata si ca ele pot intretine o atmosfera de libertate responsabila. Si nu credem ca a te solidariza cu astfel de actiuni cochet conformiste doar pentru a-ti confectiona un portret convenabil este un model de atitudine civica. Dimpotriva.

Marie-France Ionesco (Franta)
David Esrig (Germania)
Gabriel Liiceanu
Cristian Mungiu
Toma Pavel (SUA)
Lucian Pintilie
Andrei Plesu
Corneliu Porumboiu
Cristi Puiu
Silviu Purcarete

* * *

Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, către Nicolae Iorga (26 martie 1938)

Pentru profesorul Iorga
Comerţul legionar de la Obor şi de la Lazăr

Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi. La cel dintâi s-a prezentat comisarul Şef Furducescu, de la Circ. a 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent. La cel de al doilea, comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul. ["]

Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii de astăzi ne spuneau: "Nu aşa veţi rezolva problema evreiască. Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei!"

Iată, ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă. Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă ce am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem?

Vine profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe români. Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace. Niciodată nici un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi bună cuviinţă. De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.

"Între bliduri (adică la restaurantele noastre) facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare".

Ei bine, nu mai pot! Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:
Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.

Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.). Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale.

N-am nimic. D-ta ai totul.

Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!

Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat în contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre.

Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.

Nu veţi întâmpina nici dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci nici măcar o opunere. Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi.

Bucureşti, 26 martie 1938
Corneliu Zelea Codreanu

Romania lui Irod

Vă ofer spre lectură un nou articol pe care l-am publicat pe Ziare.com, prilej de meditaţie asupra hotărârii antinaţionale şi necreştine adoptate de Guvernul Boc, cu acordul lui Băsescu Traian, cu privire la durata şi indemnizaţia concediului maternal. Lectură de folos!

ROMÂNIA LUI IROD

In Romania, mamele cu copii nou-nascuti nu sunt o prioritate. Se pot spune multe despre moartea lenta la care suntem condamnati de casta politica a ex-activistilor PCR si ex-ofiterilor de Securitate. Eu va propun sa ne reamintim cateva date statistice. In anul 1966, rata bruta a natalitatii in Romania era de 14,3%. Interzicerea avorturilor, in 1976, a determinat o crestere a natalitatii de pana la 27,4%. Dupa decembrie 1989, natalitatea a scazut la 10,4%, iar in 2000 chiar sub 10%. In perioada 1985-1990 se nasteau... citeşte articolul integral aici

WikiLeaks sau Despre Matrix şi Anti-Matrix

Vă mărturisesc că vreme de mai multe săptămâni am privit cu mari rezerve la dezvăluirile de pe WikiLeaks. Obişnuit fiind cu metodele de manipulare şi dezinformare utilizate de sistemele care controlează conştinţele, am crezut că Julian Assange este un super-agent al sistemului, un fel de "Agent Smith" al acestui Matrix în care s-a transformat lumea noastră. Reacţia virulentă şi deopotrivă, penibilă a marilor puteri, în frunte cu SUA şi UE, mi-au demonstrat că Assange este mai degrabă un fel de Morfeus în căutarea lui Neo.

Sistemul a reacţionat după tiparul obişnuit. Au preparat rapid un "anti-virus", arestând pe fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, sub acuzaţia de viol. Această măsură, nu ştiu cât de susţinută cu probe, demonstrează că documentele pe care Assange le-a făcut publice sunt autentice. Oamenii au aflat în mod direct care sunt jocurile de putere pe care o mână de indivizi le practică, sfidând principiile demnităţii şi libertăţii umane. Oculta care se chinuie să controleze cât mai multe aspecte ale vieţii noastre s-a trezit dezbrăcată de frunza care-i ascundea bănuita neruşinare. O lovitură meritată în plină figură. Un avertisment tuturor celor care încă mai cred că pot controla absolut toate conştiinţele şi că pot îngropa definitv adevărul sub mizeria minciunii.

Julian Assange a reuşit să-şi atragă simpatia şi susţinerea diferitelor grupări anti-sistem de pe Internet şi din rândul organizaţiilor anti-globaliste. Faptul cel mai important este că Assange tinde să devină o nouă figură-simbol a luptei anti-sistem pentru oamenii de rând, un "Che Guevara" redivivus al revoluţiei anti-sistem declanşate cu ajutorul celei mai importante arme pe care însuşi sistemul o deţine, anume Internetul. O grupare autointitulată "Anonymous" ai cărei reprezentanţi declară că "Anonymous nu este o organizaţie şi nici un grup de hackeri, este consştiinţa vie a online-ului formată din oameni diferiţi care uneori au idealuri şi obiective comune", a lansat un apel de susţinere a acţiunilor lui Julian Assange.

Gruparea "Anonymous" a lansat "Operation Payback" - o serie de atacuri informatice împotriva tuturor instituţiilor financiare şi politice care au contribuit la arestarea lui Julian Assange. Au fost atacate Visa şi Mastercard, companii care au decis să nu mai accepte donaţii şi operaţiuni financiare către WikiLeaks (deşi acceptă operaţiuni financiare pentru Ku Klux Klan!). Gruparea "Anonymous" a atacat site-urile lui Sarah Palin şi senatorului independent Joe Lieberman, contestatari vehemenţi ai lui Assange, a reuşit să blocheze site-ul băncii elveţiene Postfinance, care a închis contul personal al fondatorului WikiLeaks şi a blocat mai multe ore site-ul guvernului Suediei, ţara care a lansat acuzaţia oficială de viol împotriva lui Assange. Gruparea "Anonymous" va ataca în zilele următoare şi reţelele virtuale de socializare "Facebook" şi "Twitter", pentru că au anulat conturile membrilor grupului de susţinători ai WikiLeaks.

Nu ştiu cum se va sfârşi acest nou episod al confruntării dintre sistem-Matrix şi contestatarii sistemului. Într-o anumită măsură pentru noi, creştinii, nu are prea multă importanţă, căci pentru noi Adevărul este Iisus Hristos şi nu avem folos de la jumătăţile de adevăr ale acestei lumi. Dezvăluirile lui Assange şi reacţia tipică pentru un sistem dictatorial venită din partea Matrix-ului, m-au determinat să recitesc un fragment din Sfânta Scriptură şi cred că acesta este marele folos, anume că înţelegem iară şi iară că adevărul iese la iveală, mai devreme sau mai târziu, aşa cum uleiul pluteşte pe apa în care a fost aruncat; iar pentru noi Adevărul este Lumina, iar Lumina este Hristos:

"Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite". (Sfânta Evanghelie după Ioan 3, 19-21)

REVISTA INTERVIEW - Exorcizarea demonului crizei

Bunul meu prieten, jurnalistul şi poetul Mihai Firică, mi-a dăruit şansa de a deveni unul dintre colaboratorii revistei de comentarii şi analize politice INTERVIEW, publicaţie care se distribuie într-un cerc restrâns, în rândul membrilor instituţiilor politice europene şi al specialiştilor în domeniu. Vă ofer spre lectură articolul meu publicat în numărul 9 / 2010 al acestei reviste.

Exorcizarea demonului crizei

Confruntat cu o criză economică asemănătoare „Marei Depresii” de la mijlocul Secoului XX şi răpit brutal din confortul unei democraţii europene autosuficiente a cărei ascensiune părea  de neoprit, cetăţeanul european începe să fie bântuit de întrebări care până mai ieri îi păreau „filosofice” şi fără beneficii imediate. Este criza o etapă obligatorie şi repetativă în mersul societăţii capitaliste? Va rămâne criza o incurabilă boală care periodic va ataca organismul societăţilor democratice, anihilând organele slabe şi generând, în acelaşi timp, „anticorpii” necesari supravieţuirii? Trebuie acceptat ca o fatalitate faptul că democraţia întemeiată pe economia capitalistă cunoaşte ciclic momente de criză, urmate de relansarea economiei şi de o prosperitate care nu face altceva decât să prevestească viitoarea ruină? Sunt întrebări la care cel puţin deocamdată, democraţia în formele ei contemporane de organizare politică – Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii şi democraţiile asiatice – nu reuşeşte sau nu doreşte să răspundă.

Observăm însă că statele democratice şi mecanismele lor politice şi economice internaţionale promovează o politică de confruntare cu criza economică inspirată parcă din visul lui Faraon, care destăinuind lui Iosif cel întemniţat că i s-au arătat în vremea somnului şapte vaci frumoase şi şapte vaci urâte şi slabe, a primit ca răspuns că peste împărăţia Egiptului vor trece şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de sărăcie. Faraon a înţeles consecinţele politice şi economice ale acestui ciclu şi a acţionat în consecinţă, numindu-l pe Iosif mare dregător şi pregătindu-şi rezerve pentru viitoarea perioadă de foamete. Totuşi, de la Iosif până în anul 2010 d.Hr., umanitatea a cunoscut transformări profunde. Îndemnul la prudenţă, cumpătare şi echilibru pe care îl dă peste milenii înţeleptul evreu Iosif, rămâne valabil şi obligatoriu pentru economiile moderne „ameţite” de înălţimea la care sunt împinse uneori de neaşteptate creşteri ale profitului şi prosperităţii, datorate mai mult speculaţiilor în virtual şi mai puţin, muncii productive reale. Însă a accepta că viaţa în democraţia economiei libere este doar o succesiune nesfârşită şi neschimbabilă de „vaci grase şi vaci slabe”, reprezintă de fapt o capitulare morală de la ideea de progres.

Soluţii imediate s-au găsit pentru diminuarea efectelor crizei. Pe de o parte, cu banii naţiunilor au fost salvate bănci, companii multinaţionale şi alte diferite instituţii economico-financiare cu responsabilitate mai mică şi mai mare în declanşarea şi perpetuarea crizei, datorită lăcomiei lor de a înregistra, doar prin speculţie, cu eforturi minime, profituri care să depăşească orice cotă maximă cunoscută în istoria capitalismului. Pe de altă parte, prin măsuri de austeritate bugetară a fost temperată lăcomia popoarelor de a consuma mai mult decât sunt capabile să producă, contaminate fiind de ofertele „generoase” ale creditelor fără acoperire şi ipotecilor cu „bonus-uri” şi „perioade de graţie”. Sunt semne că în doi-trei ani vom ieşi definitiv din criză. Rămâne însă nerezolvată problema atitudinii elitelor politice, economice şi financiare ale lumii libere faţă de ideea reformării reale a sistemului. Au învăţat lecţia actualei crize membri acestei elitei, păpuşarii neştiuţi care se obişnuiseră să creadă că sunt stăpânii absoluţi ai lumii? Mi-e teamă că nu! Incendiul va fi stins, dar pericolul reizbucnirii lui va rămâne. Soluţia care poate diminua şi chiar înlătura probabilitatea reapariţiei crizei nu este neapărat doar de natură economică. Mecanismele economice nu au o morală în sine, sunt doar mecanisme şi pot fi utilizate moral sau imoral, tot aşa cum cu un cuţit poţi tăia o pâine sau poţi lua viaţa unui om.

Democraţiile contemporane ale economiei libere au de ales între ajustarea – a se citi peticirea – unui sistem bolnav, aflat la cheremul câtorva sute de mii de stăpâni anonimi tot mai obişnuiţi să-şi acumuleze prosperitatea proprie prin speculaţii, cu eforturi minime şi reformarea morală totală a sistemului. Prăpastia între drepturile, libertăţile oferite de sistemul politic democratic şi posibilităţile reale de a beneficia de prosperitate – şi deci, de a exercita aceste drepturi – în economia de piaţă este una din ce în ce mai mare. Puntea dintre democraţie şi economia de piaţă este supusă unor presiuni mari. Dacă nu vom exorciza economia de piaţă, alungând demonul lăcomiei şi umanizând-o, această punte se va rupe, iar din democraţie va rămâne doar un afiş propagandistic mâzgălit cu lozincile a ceea ce cândva reprezenta crezul democraţiei moderne: Libertate, Egalitate, Fraternitate!