“Iata-ne de Anul Nou…“ – Predica Sfantului Iustin Popovici la sarbatoarea Sfantului Vasile cel Mare: ZIUA MANTUIRII

Predica SFANTULUI IUSTIN POPOVICI la Sfantul Vasile cel Mare

(Anul Nou, 1965)

Iata-ne de Anul Nou… Ce este aceasta noapte, ce este clipa, ce este ora, ce este timpul? Oare ce numim noi, oamenii, timp? Timpul, acesta este un rau imens in josul caruia Domnul a impins tot ceea ce a creat: cerul, soarele, stelele, pamantul, oamenii de pe el, fiecare lucru, fiecare fiinţa. Toate acestea le-a impins in josul suvoiului timpului. Incotro curge acest rau, incotro ne poarta, incotro mergem purtaţi de suvoiul acestui rau de nestavilit pe care noi il numim timpul?

Timpul. Ce este timpul? Timpul este intrarea in vesnicie. De aceea este timpul nespus de important pentru noi, important ca si vesnicia in cealalta lume. De aceea este fiecare zi foarte importanta in viaţa noastra, fiecare noapte; nu, fiecare clipa, caci de fiecare clipa depinde vesnicia noastra. Da, timpul este intrarea in vesnicie. Aceasta este, fraţilor si surorilor, concepţia  evanghelica a timpului. Inţelegerea timpului de catre Hristos. Timpul ne este dat ca prin el sa castigam vesnicia. Iata, o astfel de semnificaţie are timpul.

Biserica in aceasta lume nu este nimic altceva decat un atelier dumnezeiesc in care timpul se transforma in vesnicie, atelier dumnezeiesc care ne invaţa inţelepciunea, pentru ca fiecare zi sa o transformam in vesnicie, fiecare clipa proprie sa o umplem cu ceea ce este vesnic, de la inceput pana in ziua de azi si din ziua de azi pana la Infricosatoarea Judecata si in toata vesnicia. Biserica lui Hristos este un atelier dumnezeiesc care transforma timpul in vesnicie.

Aţi auzit cuvintele Mantuitorului, Evanghelia Mantuitorului de Anul Nou. El spune:

Am venit sa propovaduiesc anul placut Domnului (Luca 4, 19).

Acesta este anul care a inceput atunci si niciodata nu se mai intrerupe, anii care vor dainui. Acesta este timpul care se transforma in vesnicie. Domnul Hristos a binecuvantat timpul, l-a umplut de Sine si l-a umplut vesnic si de vesnicie. De cand a coborat in lumea noastra pamanteasca si a intrat in acest torent, in acest rau al timpului, a luat nastere anul placut Domnului. Noua ne sunt date puteri dumnezeiesti, ca noi, oamenii, mici si saraci, sa putem umplem pe pamant, zilele si nopţile noastre, sufletele noastre si fiinţa noastra cu ceea ce este vesnic, cu ceea ce este al lui Hristos, cu ceea ce este ceresc. Un asemenea dar ne-a adus Domnul noua, oamenilor.

Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul (Psalmul 117, 24). Atunci, prin biruinţa asupra morţii, prin biruinţa asupra diavolului, prin dreptatea asupra pacatului ne-a daruit Viaţa vesnica, nemurirea. De aceea este acea zi pe care a facut-o Domnul, ziua care a inceput de la Inviere si dureaza vesnic, prin toata vesnicia, pentru fiecare om pe pamant, pentru fiecare fiinţa omeneasca. De la Nasterea Domnului Hristos in aceasta lume, de la Invierea Sa nu mai exista nicio indreptaţire. Fiecare zi este ziua mantuirii caci este aici, in mijlocul nostru, Domnul Hristos Cel Inviat, si deasupra noastra si in jurul nostru si pretutindeni. Pretutindeni in toata lumea este Domnul Hristos Inviat, fara de moarte! Omule, atunci de ce zabovesti? Pentru tine fiecare zi este ziua mantuirii.

Fiecare zi este ziua mantuirii. Nu numai aceasta, fiecare clipa este ziua mantuirii. Amintiţi-va de talharul de pe cruce (Luca 23, 42-44). In momentul in care s-a pocait, pentru el a luat nastere nu numai ziua, nu numai anul, nu numai mii de ani, ci intreaga vesnicie. Ce s-a intamplat cu Zaheu? In acea zi in care a intrat Domnul in casa sa, atunci cand in sufletul lui Zaheu s-a intamplat o mare transfigurare prin intalnirea cu Domnul, ce a devenit acea zi pentru el? (Luca 19, 2-9)

Vesnicia, vesnicia lui, nu numai mii de ani. Caci de atunci el si-a randuit intreaga sa viaţa intru vesnicie, a mers dupa Domnul si a dobandit Viaţa vesnica. Tot asa se intampla si cu fiecare om in aceasta lume. Ce se cere de la noi? Ca noi sa transformam fiecare zi in vesnicie, fiecare zi. Aceasta este pocainţa pentru noi, pocainţa si lupta cu pacatele noastre. Pacatul sa-l nimicesc in mine; si cand reusesc aceasta prin pocainţa, dobandesc bucurie dumnezeiasca. Iata-mi vesnicia, iata ziua binecuvantata, iata ziua pe care a facut-o Domnul, iata biruinţa mea asupra a tot ceea ce este muritor, asupra a tot ceea ce este pacatos, asupra a tot ceea ce este demonic.

Iata, a cui zi o slavim? A Marelui si Sfantului invaţator al lumii, a lui Vasile, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, omul care si-a transformat timpul vieţii sale pamantesti in vesnicie.  Priveste-l,  ia  aminte! Cum traieste el, cum in fiecare ora, in fiecare clipa el transforma timpul in vesnicie, traieste in Biserica lui Hristos si cu puterea ei, el transforma timpul sau in vesnicie.

Fie ca Sfantul Vasile sa reverse de la Domnul credinţa mare, dragoste evanghelica mare, rugaciune neincetata, post aspru, milostivire, iubire de fraţi, iubire de Dumnezeu. Cu ajutorul tuturor acestor sfinte virtuţi sa ne transformam zilele noastre, nopţile noastre, orele noastre si clipele noastre in vesnicie, sa fim si noi, atunci cand vom iesi din aceasta lume, cu sufletele pline de credinţa evanghelica, de dragoste evanghelica si de toate virtuţile evanghelice, sa ne inalţam la Ceruri si acolo impreuna cu toţi Sfinţii sa-L slavim pe Domnul nostru cel Minunat si Neschimbat, pe Iisus Hristos, Caruia I se cuvine cinstea si slava vesnica, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Anul Bisericesc şi Anul Laic - creştinul între Hristos şi zeul Anu... şi câteva gânduri despre protestul eşuat al ASUR

În timpurile comuniste, printre marile sărbători păgâne promovate de regim, se număra Noaptea de Anul Nou - Revelionul! O sărbătoare precedată de un eveniment politic şi aniversar foarte important pentru elita comunistă, anume 30 Decembrie - Ziua Republicii. Lovitura de stat, abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi transformarea României în laborator al unuia dintre cele mai sângeroase experimente de inginerie socială din istoria umanităţii, erau îmbrăcate, mascate în lozinci şi celebrate la 30 Decembrie prin spectacole omagiale în centrul cărora se afla venerarea celor doi semi-zei - Nicolae Ceuşescu, ”Cel mai iubit fiu al poporului” şi Elena Ceauşescu, ”Savanta de renume mondial”. 

După ce plăteau preţul supravieţuirii, acceptând să-i omagieze pe cei doi dictatori, românii îşi aflau liniştea de o noapte, evadând în universul muzicii populare, muzicii uşoare şi a glumelor lui Nea Mărin. Bineînţeles, fantoma lui Ceauşescu ne invada casele, la miezul nopţii dintre anii calendaristici, când pe ecranele televizoarelor se transmitea Mesajul de Anul Nou al Tovarăşului Secretar General al Partidului şi Preşedintele Republicii. Tata, săracu, îl înjura de mamă şi schimba canalul pe ”bulgari” sau pe ”sârbi”, unde ascultam muzică, ciocnind paharele cu vin de la ţară, că şampania era tot mai rară spre sfârşitul anilor 80, şi dorindu-ne sănătate în noul an.

După 23 de ani de la dispariţia comunismului, sărbătoarea laică a Revelionului este încă prezentă în viaţa românilor. Nu ar fi nimic rău în acest fapt, dacă ar exista o anumită moderaţie şi mai ales, dacă românii - care nu ezită să se declare creştini în procent de peste 98% la recensăminte - ar înţelege că ritmul lor sufletesc de viaţă este guvernat de un alt an, nu cel astronomic, ci Anul Bisericesc.

Cum se definesc Anul Laic şi Anul Bisericesc, de ce ar fi important să facem diferenţa şi să ne raportăm corect la importanţa total diferită pe care o are fiecare pentru viaţa noastră? 

Anul Laic poate fi definit, în primul rând, ca An Astronomic, iar durata lui este definită ca durată a unei revoluţii a planetei Terra în jurul Soarelui. În general, noţiunea de ”an” este folosită pentru a indica perioada orbitală de parcurgere a unei rotaţii în jurul Soarelui de către fiecare planetă a sistemului nostru solar.

În al doilea rând, Anul Laic se defineşte ca unitate de măsură pentru timp. Există mai multe variante de an: (articol integral AICI)

Colinde creștine ortodoxe - Corul maicilor de la Mânăstirea Cămârzani

Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.

TROPARUL NAȘTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

Mesajul video al Majestatii Sale Regele Mihai I pentru Craciun si Anul Nou

Pastorală la Naşterea Domnului Iisus Hristos

† Dr. IRINEU 

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU 

Arhiepiscopul Craiovei & Mitropolitul Olteniei 

PREACUCERNICULUI CLER,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, 

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI 

„Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (1). 

Preacuvioşi şi preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, 

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate Praznicul iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie, îngeri şi oameni. În această zi de 25 decembrie, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Momentul binecuvântat a fost plămădit de Patriarhii de demult, a fost profeţit de Proorocii şi Drepţii Vechiului Testament, care au dorit să-l vadă (2), dar care s-a împlinit pentru noi la Betleem. Astfel, Dumnezeu a rânduit să Se arate în trup pe pământ şi să petreacă împreună cu noi, atunci când El a binevoit. Cu adevărat această bucurie este mult mai mare decât orice bucurie pământească, chiar şi decât bucuria Sfântului Ioan Botezătorul, care, fiind în pântecele maicii sale, a săltat atunci când Maica Domnului a mers la mama sa, Elisabeta. Deci, noi astăzi ne veselim şi ne minunăm de mărimea tainei care a covârşit toată mintea, căci Domnul nostru a venit pe pământ şi S-a făcut Prunc pentru noi. Acest lucru este deosebit de măreţ şi numai dacă ne gândim la această taină, făcând o comparaţie simplă: să zicem că am vedea soarele pogorându-se din cer, alergând pe pământ şi slobozind către toţi razele sale, oare nu ne-am minuna şi ne-am spăimânta de această minune nemaiîntâlnită? Desigur! Cu atât mai mult, trebuie să ne bucurăm şi să ne minunăm de venirea Creatorului în creatura Sa, pogorâre care este mult mai mare decât ar veni soarele material pe pământ şi pe care l-am putea vedea printre noi. Aşadar, venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este de bună seamă vederea Soarelui Dreptăţii, Care străluceşte din trupul nostru razele Sale în toată lumea şi în toate timpurile, luminând sufletele noastre. 

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori în Domnul, 

Naşterea Domnului este relatată în Sfânta Evanghelie de astăzi în câteva propoziţii simple: „Iar Naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (3).

Înainte de această prezentare, Sfântul Evanghelist Matei a redat o genealogie a Domnului de la tribul lui Iuda şi casa lui David, până la Avraam. Această înşiruire de oameni prezintă pe cei născuţi în chip firesc, aşa cum se nasc oamenii muritori pe pământ. Însă, când Sfântul Evanghelist a început să vorbească despre Naşterea Domnului, zice: „Iar Naşterea lui Iisus aşa a fost…”, ceea ce arată că modul neobişnuit şi minunat al Naşterii Domnului este cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor lui Iosif.

Apoi, Sfântul Evanghelist ne prezintă pe magii de la Răsărit care, aflând de la stea că Mântuitorul Hristos este Împăratul cerurilor şi că S-a născut de curând, au venit să-L vadă şi să I se închine ca unui Împărat. Deşi „Împărăţia Domnului nu este din lumea aceasta” (4), totuşi acei înţelepţi ştiau că El este Împăratul Care a înspăimântat pe Irod şi pe tot poporul lui Israel. Deci, pentru a-L cinsti cum se cuvine, ei au cutreierat lumea, lăudându-L nu numai pentru timpul lor, ci pentru toate generaţiile şi pentru toate timpurile viitoare. După ce au ajuns la Betleem, ei au intrat în peşteră cu smerenie şi cu bucurie şi au văzut pe Pruncul dimpreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui. Bineînţeles că ar fi trebuit să vadă prima dată pe Maica Domnului, înainte de a vedea Pruncul, dar Sfântul Evanghelist ne spune că au văzut pe Prunc şi apoi pe Fecioara Maria, iar despre dreptul Iosif nu aminteşte. Ordinea prezentării Sfântului Evanghelist are o însemnătate aparte, deoarece, pentru magi, lucrul cel mai de seamă era să vadă pe Împăratul Hristos, apoi pe Maica Sa, şi în urmă pe ceilalţi. Cum ştim, Dumnezeu l-a rânduit pe dreptul Iosif lângă Fecioara Maria din pricina iudeilor, nu din cauza păgânilor. Ca atare, pentru iudei, Iosif trebuia să fie cunoscut ca logodnic al Fecioarei, pentru a o ocroti de legea omenească, însă pentru alte popoare el nu avea nicio importanţă. 

Dreptmăritori  creştini,

 Voia lui Dumnezeu, desigur, a fost dintru început ca omul să fie liber şi să lucreze în toată libertatea mântuirea sa. În alegerea liberă Dumnezeu a aşezat toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi fost doar un lucru oarecare, un înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus în mişcare doar de voia şi puterea divină. Tocmai pentru că omul este o creatură raţională şi liberă, Dumnezeu i-a dat lui Adam o poruncă, care nu era una simplă: „Din toţi pomii din Rai poţi să  mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (5).

Prin această lege, Dumnezeu a arătat că libertatea este capacitatea omului de a stăpâni Raiul după voia Sa, de a mânca din toate roadele din Paradis şi de a stăpâni animalele în chip raţional. Iar ca principiu călăuzitor al acestei libertăţi, omul trebuia să aibă ascultare smerită faţă de Dumnezeu şi să-L iubească din toată fiinţa lui. Dar, îndată ce Adam şi Eva s-au apropiat de pomul încercării fără smerenie, au căzut în păcatul mândriei şi neascultării. Fără îndoială, Dumnezeu ar fi putut îngrădi pomul din Rai cu foc, încât strămoşii noştri să nu se poată apropia de el, dar atunci unde ar mai fi fost libertatea lor? Unde ar mai fi fost deosebirea dintre el şi toate celelalte creaturi, cărora nu le fusese dată această libertate?

Evident, pentru a răscumpăra greşeala lui Adam şi a Evei, care au dus neamul omenesc în robia morţii, Fiul lui Dumnezeu S-a arătat în trup în ascultare smerită. Ca Fiu al Tatălui, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup, El S-a făcut supus până la moarte şi încă moarte pe cruce. Astfel, firea Sa umană smerită, pe care a luat-o din Preacurata Sa Maică, a devenit locul nostru de întâlnire cu Dumnezeu şi de împărtăşire a harului Duhului Sfânt. Întru ea, Domnul a arătat puterea desăvârşită a lui Dumnezeu Tatăl asupra vieţii şi a morţii, în chipul cel mai deplin. De aici se înţelege lămurit că Noul-Născut este Emanuel, Dumnezeu cu noi, nu o idee sau o cugetare filozofică, ci o persoană reală, cum suntem noi – cu suflet şi trup, născut în sărăcie şi suferinţă şi în moarte, aşa cum suntem şi noi. Prin urmare, rostul înomenirii Fiului lui Dumnezeu este înnoirea omului întru viaţă veşnică, cum spune cântarea bisericească: „Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat, că S-a preaslăvit!” (6). 

Preaiubiţi fii şi fiice duhovniceşti, 

Pentru toată lumea Naşterea Domnului este izvorul întregii noastre existenţe, al vieţii spirituale şi al Împărăţiei cerurilor. Sfântul Apostol Pavel, uimit de această taină a lui Dumnezeu, exclama într-una din Epistolele sale: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup,  S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (7). Iar Sfântul Evanghelist Ioan zicea şi mai lămurit: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (8).

Urmând credinţei lor, Biserica noastră a preamărit întotdeauna taina iubirii lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul slavei (9). Aceste adevăruri evanghelice le-am ascultat şi la sfintele slujbe, care vorbesc despre Cel Care S-a născut în iesle pentru noi, cum se spune: „plecând cerurile Dumnezeu S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (10).

În altă cântare ni se înfăţişează relaţia dintre robul şi Stăpânul, dintre omul pământean şi Împăratul cerurilor: „Astăzi Se naşte din Fecioara Cel Ce ţine în mână toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfăşat, Cel Ce din fire este nepipăit. În iesle este culcat Dumnezeu, Cel Ce a întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu lapte este hrănit, Cel Ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le primeşte Fiul Fecioarei. Închinămu-ne Naşterii Tale, Hristoase! Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea Ta!” (11).

Într-adevăr, firea noastră cea slăbănogită de păcat avea nevoie de doctor, omul căzut aştepta pe Cel ce-i va întinde mână de ajutor, cel ce-şi pierduse viaţa

aştepta pe Dătătorul ei (12). Deci, „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har” (13).

El S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului Sfânt. Astfel, întru El toţi oamenii, prin credinţă şi Botez, devin fii ai lui Dumnezeu, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (14). Pentru aceasta noi credem că Înomenirea Fiului lui Dumnezeu este temelia şi inima credinţei noastre creştine, alături de Învierea şi Înălţarea la ceruri. Ca atare, această sfântă şi mare taină, pentru care Dumnezeu a făcut lumea, a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu, inspiraţi de Duhul Sfânt, apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii Domnului, a fost apărată şi formulată ca dogmă de Părinţii Bisericii, a fost preamărită prin rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii ortodocşi şi iubitori de Dumnezeu. 

Preacuvioşi şi preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, 

Văzând măreţia acestei Taine a Naşterii Mântuitorului, vă îndemnăm stăruitor pe toţi, clerici, monahi, monahii şi binecredincioşi creştini, să vă împărtăşiţi cât mai des cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, Cel născut în Betleem, răstignit şi înviat, ca să primiţi iubirea Lui milostivă şi sfântă. Această împărtăşire impune de la sine să fiţi cu toţii milostivi faţă de suferinţele semenilor dumneavoastră pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat (15).

Apoi, deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vine în lume ca să ne cheme la Tatăl Cel ceresc, să ne rugăm Lui mai mult, cu smerenie şi cu frică, aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Acesta este şi mesajul pe care preoţii îl aduc de Crăciun în casele dumneavoastră, atunci când poartă icoana Naşterii Domnului spre închinare. Ei simbolizează pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu Tatăl către noi oamenii şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea Lui. Deci, dacă cerul s-a unit cu pământul iar îngerii s-au bucurat împreună cu păstorii, această comuniune care se regăseşte în Sfânta Liturghie, săvârşită pe pământ de păstorii sufleteşti, iar în ceruri de către îngeri, se cuvine să ne silim şi mai mult şi cât mai des să participăm la Sfânta Liturghie, unde vom întâlni pe Pruncul Mântuitor şi ne vom împărtăşi cu Trupul şi Sângele Lui.

Iar, pentru că Naşterea Domnului este o sărbătoare de familie, să nu uităm de sfinţenia acesteia şi de respectul care se cuvine soţilor şi copiilor pentru păstrarea ei. Să nu uităm de asemenea că Domnul vine astăzi tainic la noi şi prin cei săraci şi fără adăpost, prin copii şi bătrâni abandonaţi, prin bolnavi şi oameni singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi. În chip deosebit, în aceste zile, să urmăm îndemnul colindului: „Şi-acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când eşti voios, Române, să fii bun”.

Pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care S-a născut în ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră, pentru a deveni mai buni, mai iertători şi mai credincioşi. Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vă dăruiască anul acesta în care vom intra, sănătate, linişte şi iubire în familiile dumneavoastră şi pace în lume. 

SĂRBĂTORI FERICITE!

şi

La multi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul, 

† Dr. IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei & Mitropolitul Olteniei

***

1. Luca 2, 10-11.

2. Matei 13, 17.

3. Matei 1, 18.

4. Ioan 18, 36.

5. Facere 2, 16-17.

6. Utrenia din 25 decembrie, Canonul I, Cântarea 1, p. 437. 

7. I Timotei 3, 16.

8. Ioan 3, 16.

9. Sf. Maxim Mărturisitorul spune, în această privinţă, că „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit”, adică om (Ambigua, 5, PSB 80, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 55).

10. Slujba Naşterii Domnului, Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul, în Mineiul pe Decembrie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 434 .

11. Rânduiala Ceasurilor împărăteşti, Slavă … glasul 6, în Mineiul pe Decembrie, p. 420.

12. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învăţământul religios, VIII, în PSB 30, Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 302.

13. Sf. Irineu de Lyon, Adv. Haer., III, 10, 2.

14. Ioan 1, 12.

15. „Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? – spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 50 la Evanghelia după Matei, III, în PSB 23, introducere, traducere, indici şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 584).

După 24 de ani - Sângele copiilor ucişi în Decembrie 1989 şi tihna călăilor

”Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: ”Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. (Sfânta Evanghelie după Matei II, 16 - 18)

În urmă cu 24 de ani, marile bulevarde ale principalelor oraşe româneşti erau spălate cu sângele Martirilor lui Decembrie 1989. Armata Română, Securitatea şi ”teroriştii” au deschis focul împotriva poporului răsculat. Români trădători şi-au ucis fraţii, slujind nu pe Ceauşescu, ci pe conspiratorii care pregătiseră sângeroasa lovitură de stat care le-a asigurat preluarea puterii politice. Membrii eşaloanele 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii au reuşit, în Decembrie 1989, o performanţă rar întâlnită în istorie: şi-au trădat stăpânul, pe Ceauşescu, asasinându-l după un simulacru de proces, şi-au trădat poporul, pe care cu cinism l-au folosit ca masă de manevră pentru succesul loviturii de stat şi înainte de orice, L-au trădat pe Dumnezeu, omorând sute de oameni nevinovaţi din rândul propriului popor şi ascunzând, poate pentru multe decenii ori pentru totdeauna, identitatea asasinilor.

România anului de graţie 2013 şi-a uitat Martirii, dar se lasă siluită şi batjocorită de ex-activiştii PCR şi de ex-securiştii dictaturii Ceauşescu. Certurile între Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni, care fac deliciul presei de partid şi de scandal - ba pe accize, ba pe Codul Penal, ba pe credite preferenţiale de un milion de euro - urmate de tot atâtea împăcări, pot fi înţelese şi ca manifestări exterioare ale unui conflict subteran între diferitele grupuri mafiote din fostul PCR şi fosta Securitate. Aceasta dacă privim la mizerabila viaţă politică românească aşa-zis ”democratică”, prin lentilele unor ochelari imaginari de pe care nu s-a şters încă pulberea fină a sângelui nevinovat care a fost vărsat în Decembrie 1989. 

Deşi mare îmi este greaţa pe care mi-o provoacă personaje ca Ponta, Antonescu, Băsescu sau Udrea, alături de toată ceata slugilor şi complicilor cu care s-au înhăitat la acest viol generalizat comis de 24 de ani asupra Naţiunii şi Statului, totuşi nu doresc să ne rătăcim în mizeria lor. Vă propun să călătorim împreună în trecut, în Decembrie 1989, moment istoric plin de taine demonice bine păzite de cei care sunt mentorii şi maeştrii nevăzuţi ai elitelor politice şi economice ale României actuale. 

În negura lui Decembrie 1989 vom redescoperi pruncii, copiii şi tinerii ucişi de asasinii care, jertfind sângele nevinovat, şi-au cumpărat pentru ei şi neamurile lor, tihna şi muntele de bogăţii de la înălţimea cărora ne sfidează de 24 de ani. (articol integral AICI)

După 24 de ani - Pildele lui Solomon şi nebunia conducătorilor cetăţii româneşti

”Înaintea porţilor cetăţii Înţelepciunea îşi spune cuvântul: Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?” (Pildele lui Solomon I, 21-22)

În fiecare lună decembrie a anilor trecuţi de la sângeroasa lovitură de stat din Decembrie 1989, din sufletele noastre, de la an la an cu o tristeţe şi mai mare, se ridică rugăciuni pentru nevinovaţii ucişi ca preţ al înlăturării dictatorului Ceauşescu. Aceeaşi lună decembrie reprezintă pentru noi, românii, un moment de meditaţie asupra călătoriei noastre către libertate. 

După 24 de ani de aşa-zisă democraţie, priveliştea cetăţii româneşti este aceea a unui cimitir. Cimitirul în care au fost îngropate speranţele şi idealurile noastre, ale celor care în Decembrie 1989 am crezut, cu sinceritate, că vom afla, cu adevărat, calea spre libertate, fraternitate şi prosperitate. Ne-am înşelat ori mai bine zis, am fost crunt înşelaţi. 

Eşaloanele 2 şi 3 ale Partidului Comunist Român, Securităţii şi ministerelor economice şi de comerţ din fosta guvernare comunistă au reuşit să dobândească un control cvasi-total asupra celor mai importante sisteme sociale, economice şi politice din stat şi societatea românească. Rădăcinile majorităţii celor care constituie elitele politice, economice, culturale, spirituale şi de orice fel din cetatea românească se află în adâncul mizeriei demonice a acestor foste eşaloane 2 şi 3 ale elitei de partid şi de stat comuniste. 

În calea nebuniei lor, creştinul are o singură modalitate de a reacţiona, anume mărturisirea credinţei în Dumnezeu. De aceea, acestor politruci care ne-au pervertit viaţa şi au nenorocit viitorul copiilor noştri, încercăm să le reamintim înţelepciunea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi, spre folosul duhovnicesc al lor şi al nostru. (articol integral AICI)

Timpuri moderne...

Privind la mizerie în care se afundă societatea contemporană, mi-am amintit de filmul lui Charlie Chaplin, ”Modern Times”. Merită să-l revedem și să medităm la degradarea ființei umane pe care o propagă sistemul. Să medităm profund, căci deznodământul crizei morale în care ne aflăm probabil că nu va fi un ”happy-end” ca în filmul lui Chaplin. Vizionare plăcută și meditație cu folos! 

The World Outside My Window - Time Lapse of Earth from the ISS

Iubiţi România? Atunci naşteţi prunci, munciţi pentru ei, refuzaţi să fiţi slugile altor neamuri, fiţi harnici, cinstiţi şi credincioşi!

În duminica de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României noastre, în bisericile creştine ortodoxe s-a citit din Evanghelie o pericopă în care se află curpinsă şi esenţa iubirii de Neam şi Ţară. Ne spune Hristos: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Sfânta Evanghelie după Matei, XXII, 37 - 39)

 

Care să fie legătura dintre urmarea acestor porunci dumnezeieşti şi iubirea de Neam şi Ţară, acum, la sfârşit de an 2013 d.Hr., când România se prăvăleşte, împreună cu lumea, spre un viitor necunoscut, în care binele şi răul îşi pierd înţelesul cel vechi, se amestecă şi pervertirea adevărului ne aduce în suflete frigul egoismului, rătăcirea în adâncimile unui infern care-l proclamă semizeu pe omul bolnav de prea multă dragoste de sine?

Să-l iubeşti pe Dumnezeu şi să-ţi iubeşti aproapele, atunci când te manifeşti ca membru al Neamului Românesc şi cetăţean al Statului Român, înseamnă să urmezi poruncile Lui în relaţionarea ta cu aceste două entităţi în interiorul cărora îţi trăieşti această viaţă - Neam şi Ţară.

Să nu ucizi! Un raport din anul 2012 al Institutului de Politici Publice informează că în fiecare zi, aproxiamtiv 400 de românce comit o întrerupere de sarcină la cerere, în România înregistrându-se anula peste 120.000 de avorturi. Raportul IPP precizează că ţara noastră ocupă locul 4 în Uniunea Europeană şi locul 6 la nivel mondial. Îţi iubeşti Neamul şi Ţara atunci când îţi omori pruncul în pântec? Rezultatul uciderii de prunci, al refuzului tinerilor români de a întemeia o familie şi de a da naştere la prunci, dar şi al migraţiei economice spre ţările Occidentului, este că populaţia stabilă a României a scăzut în ultimul deceniu cu peste 2,6 milioane de români. În acest ritm de depopulare, spre mijlocul secolului XXII, Naţiunea Română va fi doar o pagină din arhivele istoriei. 

Avortul la cerere nu este singura crimă comisă împotriva familiei româneşti. O altă statistică dureroasă ne arată că aproximativ 80.000 de copii români aveau, la finalul anului 2012, unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Dintre aceştia, aproape 23.000 de copii români au ambii părinţi plecaţi şi sunt în grija unor fraţi mai mari, a bunicilor ori a rudelor mai îndepărtate. Practic, aceşti copii sunt orfani.

Conform statisticilor Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, în anul 2012, în România, 1.474 de copii au fost abandonaţi de familii în maternităţi, secţii de pediatrie sau alte secţii de spital. Dacă facem o sinteză a statisticilor, în ultimul deceniu... (articol integral AICI)

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI ȘI PRUNCULUI NOSTRU NOU NĂSCUT!

La Mulți Ani, România! 
La Mulți Ani și celui de-al treilea copil al familiei noastre!
Dumnezeu l-a binecuvântat să se nască într-un neam creștin ortodox!

* * *

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Al treilea copil al nostru s-a născut în această noapte!

Ieri seară, vineri, 29 Noiembrie 2013 dHr., în jurul orei 23.35, prin mila lui Dumnezeu, s-a născut al treilea copil al nostru, al cărui nume de botez în Hristos va fi Mihai Nectarie.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a pogorât mila Sa peste familia mea și că nu m-a judecat după dreptatea Sa!

Îi mulțumesc soției mele, scumpa mea Diana, pentru credința și curajul ei, pentru iertarea și bunătatea cu care sufletul ei îmi luminează viața!

Îi mulțumesc doctorului Andrei Tica, prietenului nostru, salvatorul vieții și nașul celui de-al doilea copil al nostru, prin a cărui pricepere profesională pruncul nostru s-a născut în această noapte! 

Îi mulțumesc părintelui Mitropolit IPS Acad. Dr. Irineu pentru rugăciunile și purtarea de grijă cu care ne-a binecuvântat, le mulțumesc părintelui nostru duhovnic Gabriel Sorescu și fraților mei întru slujire, preoți ai lui Hristos, pentru rugăciunile lor, mulțumesc familiei mele, mai ales mamei mele, soacrei mele și lui Neli, moșica noastră, prietenilor noștri pentru jertfă și rugăciuni!

Îți mulțumim, pruncule dulce, că ne-ai ales să-ți fim părinți! Dumnezeu să-ți dăruiască credință, sănătate și împreună cu surioara ta, Casiana Gabriela și frățiorul tău, Andrei Vladimir, să slujiți lui Dumnezeu, urmând porunca lui Hristos: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Sfânta Evanghelie după Luca X, 27)

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Bugetul Craiovei, grav afectat de corecțiile financiare impuse pentru nerespectarea legislației europene

Orașul nostru a fost păgubit datorită corecțiilor financiare impuse asupra a două proiecte edilitare finanțate din fonduri europene. ”Vedeta” fostei conduceri a Primăriei Craiova – Proiectul ”Construirea unui pasaj suprateran in vederea descongestionarii traficului rutier din Zona Metropolitana Craiova – Realizare pasaj denivelat, suprateran, peste intersectia de la km 0 al mun. Craiova, in vederea preluarii traficului auto pe E70, respectiv Cl. Bucuresti – Bvd. Nicolae Titulescu” - a fost sancționat, în urma controalelor realizate de autorităţile centrale, cu importante corecţii financiare. În Raportul Primăriei Craiova, referitor la rectificarea bugetului local, se arată că:

”Pe parcursul imlementării proiectului au fost aplicate de către Autoritatea Contractantă o serie de corecţii financiare, astfel: 

- 25% din valoarea contractului de lucrări nr. 45347/09.03.2011 încheiat cu Societatea de Constructii in Transporturi SA, lider al Asocierii Societatea de Constructii in Transporturi SA – SC ERPIA SA, reprezentând corecții financiare aplicate ca urmare a nerespectarii legislației privind achizitiile publice, conform Notelor de constatare a neregulilor si de stabilire a corectiilor financiare nr. CA-38121/18.05.2012 (corecţie 10%) si respectiv nr.CA-16957/01.03.2013 (corecţie 10%+15%), emise de Ministerul Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice, Directia Generala Constatare si Stabilire Nereguli Fonduri Europene. Suma totală reţinută a fost de 11.780.613,46 lei. (articol integral AICI)

Cum rămâne cu respectarea Drepturilor Omului în Republica Populară Chineză?

Au sau nu miros banii chinezilor?

România aplică politica Uniunii Europene de atragere şi favorizare a investiţiilor pe care China doreşte să le facă în Europa. Ne bucurăm la banii chinezilor, vorba aia, ”banii nu au miros”.

Totuşi, banii veniţi din Republica Populară Chineză au un miros urât. Mirosul unui sistem politic nedemocratic, opresiv, controlat de o elită politico-financiară ale cărei instrumente principale prin care îşi păstrează status quo-ul sunt Partidul Comunist Chinez, Armata de Eliberare a Poporului şi experimentul economic al ”zonelor economice speciale”, unde capitalismul este lăsat să se dezvolte, sub monitorizarea atentă şi în beneficiul acestei elite, ţelul economic final al nomenclaturiştilor comunişti chinezi fiind construirea ”economiei socialiste de piaţă”, până în 2020. Adică, o aberaţie ideologică, indiferent că o cântărim din perspectiva marxismului clasic sau a neo-liberalismului.

Dezvoltarea economiei Chinei fascinează (ca statistică, marea majoritate a chinezilor nu beneficiază de boom-ul economic!), iar ofensiva comercială şi de investiţii lansată de la Beijing are proporţii pe care omenirea nu le-a mai cunoscut. În acest context, când banii comuniştilor chinezi încep să curgă, inundând ”seceta” crizei capitalismului occidental, liderii politici europeni ”uită” de nedreptăţile, crimele şi abuzurile pe care le comite guvernul comunist al R.P. Chineză. Banii, cum spuneam, nu au miros... pentru unii.

 

Drepturile Omului sunt permanent încălcate în China comunistă

Situaţia democraţiei şi respectării Drepturilor Omului în China este deplorabilă şi nu poate fi scuzată prin creşterea economică a Chinei ultimului deceniu, stare de prosperitate de care se bucură doar o elită minoritară, alături de slujitorii ei, în vreme ce majoritatea chinezilor se află în semi-sărăcie şi cu viaţa sever controlată de Partidul Comunist. 

Conform Raportului ”Amnesty International - USA” pentru anul 2013, în China au loc numeroase şi grave abuzuri împotriva cetăţenilor chinezi. Cităm un fragment: ”Poliţia a lipsit de libertate, în mod arbitrar, sute de mii de oameni prin plasarea lor în detenţie administrativă, inclusiv taberele RTL (Re-education through labor - ”reeducare prin muncă” n.n.), fără a recurge la procese juridice în instanţe independente. Autorităţile au administrat sute de locaţii de detenţie, inclusiv "închisori negre", unde tortura, uneori urmată de moartea victimei, a fost una dintre metodele de "corecţie" sau de intimidare a deţinuţilor. (...) Autorităţile au alocat un buget de peste 701 miliarde de yuani (aproximativ 112 miliarde de USD) pentru a menţine securitatea publică, o creştere de peste 30 de miliarde USD, faţă de anul 2011. Guvernele provinciilor au cerut autorităţilor de nivel inferior să "consolideze comunitatea de muncitori" în perioada premergătoare procesului de tranziţie la nivelul central de conducere a Partidului Comunist Chinez. Această ”consolidare” a inclus colectarea de informaţii de la monitorii comunitari (turnătorii locali n.n.), avertizarea frecventă a disidenţilor şi a familiilor lor şi încarcerarea persoanelor care au adus critici la adresa guvernului ori plasarea lor sub arest la domiciliu. Condamnările la pedeapsa cu moartea au continuat să fie impuse după procese inechitabile. În China au fost condamnate şi executate mai multe persoane decât în restul lumii la un loc.”(articol integral AICI)

7 ANI FĂRĂ PĂRINTELE CALCIU

O VIAŢĂ DE MUCENICIE:

PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU

“Singura şansă de supravieţuire a creştinismului

răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt.

Soluţia noastră e aceea a lui Calciu‑Dumitreasa...”

N. Steinhardt

Viitorul părinte Gheorghe Calciu‑Dumitreasa s-a născut pe 23 noiembrie în 1925 la Mahmudia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Cal­­ciu şi ai Ilenei Calciu (n. Bălan), familie de creştini dreptcredincioşi, bine integraţi în tradiţia românească (folclorică şi bisericească), dar paşnic convieţuitori şi cu celelalte comunităţi etnice şi religioase ale zonei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În amintirile sale (a se vedea mai ales volumul Viaţa Părinte­lui Gheorghe Calciu, după măr­turiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), părintele afirma – mai în glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de la mama sa decît din toate tratatele şi şcolile teologice de mai tîrziu.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în contact cu Mişcarea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea generaţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul Mihail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spiritul civic şi camaraderesc).

Dornic să-i ajute în modul cel mai concret pe ţăranii sărmani din rîndul cărora se desprinsese, optează, după obţinerea bacalaureatului, pentru studii universitare de Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pentru relaţiile sale cu lumea legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate – din sînul Frăţiilor de Cruce, era student în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Medicina, deşi a încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.

Ca mulţi tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţional, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, între 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are momentele sale de derută şi slăbiciune (“Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”), devenind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj diabolic, cîndva legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al “experimentului Piteşti”, în cele din urmă eliminat de pe scenă chiar de către cei în slujba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să facă jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmărea să se facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Partidul Comunist, prin străvechea metodă a “ţapilor ispăşitori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să arate cu degetul spre adevăraţii şi marii vinovaţi (Ministerul de Interne, Securitatea, comisarii de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa “reeducare”, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să acrediteze scenariul fantezist că totul ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. 

Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de dimensiuni paulinice, a deţinutului politic Gheorghe Calciu, care va rămîne în temniţele comuniste (Gherla, Jilava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de domiciliu obligatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi făgăduind ca după eliberare să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie, “toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o victorie mo­rală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că exis­tă un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «expe­ri­mentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s‑a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»”.

Pus în libertate în 1964, cînd – mai ales la presiunile Occidentului – au fost lichidate oficial închisorile politice ale epocii staliniste, are puterea să-şi refacă viaţa şi să-şi împlinească exemplar făgăduinţa: se căsătoreşte cu Adriana Dumitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închisorile politice), care-i dăruieşte unicul fiu, Andrei (astăzi lawyer în Washington D. C. şi, la rîndul său, tată al unui băiat), este “tolerat” de Securitate să urmeze Filologia şi apoi – cu sprijinul curajos şi abil al Patriarhului Justinian – Teologia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme profesor de franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti, iar după cutremurul din 1977 (cînd, cu dărîmarea Bisericii Enei, începe scelerata campanie ceauşistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia lupta deschisă cu regimul comunist, ţînînd, în Postul Mare al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, cînd oficialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale “Cuvinte către tineri”, un şir de predici în care chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe viitorii preoţi – la rezistenţă în numele lui Hristos, criticînd aspru materialismul ateu şi demenţa destructivă a regimului ceauşist. Mai tîrziu, după 1989, pictorul Sorin Dumitrescu (primul său editor din România) avea toată dreptatea să vorbească despre “demersul aproape sinucigaş al predicilor in­­cendiare rostite de părintele Calciu-Dumitreasa”. Predicile au avut un larg ecou intern şi internaţional, mai cu seamă prin intermediul postului de radio “Europa Liberă”, au circulat “pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au marcat destine şi conştiinţe. În 1984, au fost editate integral în limba germană (Johannes Zultner).

După ameninţări, urmăriri, calomnii, persecuţii (răsfrînte şi asupra familiei şi a celor mai fideli dintre elevii săi, aşa-numiţii “calcişti”), părintele-profesor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condamnat la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să execute 5, fiind pus în liberate, în urma presiunilor internaţionale, la 20 aprilie 1984. 

Aşadar, părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16 sub Gheorghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi anul de domiciliu obligatoriu) şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!

O pată de neşters pe obrazul instituţiei B.O.R. de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – rămîne faptul că, imediat după punerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a caterisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase onoarea Ortodoxiei în cea mai ingrată contemporaneitate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tradiţiei ei martirice. Caterisirea a fost anulată tacit după 1989, iar părintele Calciu a co-liturghisit cu însuşi Patriarhul Teoctist (care i-a şi oficiat slujba funerară de la Radu-Vodă).

În 1985, a fost, practic, silit să părăsească ţara, împreună cu familia greu încercată. După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a stabilit în Statele Unite (unde i se acor­dase deja “cetă­ţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.

Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dum­ne­zeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială cu­ren­tă (la Alexandria, lîngă Washington D. C., unde a editat şi un inte­resant buletin parohial), a apărat interesele români­lor opri­maţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale “diasporei” româneşti (fiind, între altele, preşedintele de onoare al Romfest‑ului, întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alternativ în Statele Uni­te şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucureşti, în 1998, şi la Sibiu, în 2000), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat vo­lumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pas­tor­­ship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/Califor­nia, 1997), a scris con­stant în presa Exilului (mai ales în Cu­vântul românesc din Canada), dar şi în unele publicaţii post­de­cembriste din ţară (Puncte cardinale, fosta pagină creş­ti­nă săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, Rost, Lumea cre­dinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărtu­ri­si­tor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.

Din 1990, cînd a nimerit pe fondul pri­mei “mineriade”, a revenit, toamnă de toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iu­bit‑o jertfelnic pînă la ultima suflare, adu­cînd acelaşi mesaj al unităţii şi al iertării, cu o forţă mărturi­si­toare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tine­retului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la ce­rerea expresă a A.S.C.O.R.‑ului, un “Nou cuvînt către ti­neri: Hristos a înviat în inima ta!”). 

Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a ce­lor patru volume antume ale sale: Şapte cuvinte către ti­neri (Ed. An­a­sta­sia, Bucureşti, 1996), Rugăciune şi lumină misti­că. Eseuri şi me­di­­taţii religioase (Ed. Dacia, Cluj‑Na­poca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte măr­turii (Ed. Ne­mira, Bucureşti, 2001) şi Homo ame­rica­nus. O radiografie orto­doxă (Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. recent, cu numeroase adaosuri: Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Drumuri spre Adevăr, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar tradus mai multe texte, scriindu-i şi un a­vizat cuvînt înainte.  

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (inclus şi în cea mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scrierilor sale: “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară introspec­ţie: “Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănă­stiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea mai de preţ a vie­ţui­rii mele în România vreme de 6 decenii, pînă la timpul în­stră­inării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît prăpastia închi­sorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pămîntul ţării; şi poate că de aceea trăiesc me­reu în perspectiva urmă­toarei vizite pe care o voi face acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amintiri…”.

Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în di­recţia împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral‑spirituale a români­lor de dincolo şi de dincoace de hotare). Astfel, ce­lor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li s-a oferit sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a fă­cut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca ni­meni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile institu­ţiei bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s‑au schimbat, că ier­­tarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea irespon­sabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei ma­iestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri omeneşti.

Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Washington unde abia fusese stră­mu­tat, de hatî­rul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Militar Cen­­tral din Bu­cureşti, unde zăcuse în ultima lună şi apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de acasă.

Cînd sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că venise să‑şi ia ră­mas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slă­bi­ciunea şi du­rerile, a trecut încă o dată prin locurile cele mai dragi ini­mii sale: Mahmudia natală, Diaconeşti, Petru‑Vodă (unde a lăsat cu lim­bă de moarte să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ardelenesc al ră­gazurilor dintre pri­­goană şi exil, dar şi Bucureştiul ale că­rui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia dementă a buldozerelor ceauşiste.

Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sf. Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii profesori Vasile Gordon şi Emanoil Băbuş – i‑au fost pe vremuri e­levi la Seminar), pe 8 octombrie.

Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Diaconeşti, car­tea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie testa­men­ta­ră a întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scri­sese chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu sme­rită pietate, “Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” – avea să fie ultimul text mărturi­si­tor redactat de mîna sa, încununînd “războiul întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîndul, în duhul marilor cru­ci­aţi interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închi­sori­lor”. N‑a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să răsune “cîn­tecul de lebădă” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul secolului XX.

La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de‑a rîn­dul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, vechiul camarad, care l‑a spo­vedit şi l‑a cuminecat pentru cea din urmă oară.

Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul Andrei şi a fost depus la bise­ri­ca Mănăstirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vre­muri cele “Şapte cuvinte către tineri”. Sîmbătă 2 decembrie s‑a oficiat slujba festivă, săvîrşită de P. F. Părinte Patriarh Teoctist împreună cu Î. P. S. Iosif Pop, P. S. Varsanufie Prahoveanul şi P. S. Irineu Duvlea (acesta so­­sit anume de peste ocean, ca reprezentant al Î. P. S. Na­­tha­niel). Părintele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cu­vîn­tare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi duhovni­ceşti ale ră­posatului, şi lunga sa luptă împotriva regimului ateu şi ma­te­­ria­­list, precum şi “mucenicia temniţelor comu­niste”.

La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de îngro­pă­ciune pe care părintele şi l‑a ales cu limbă de moarte. S‑au adunat acolo cîteva mii de cre­dincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate), iar slujba a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut poli­tic). Părintele Calciu a rămas deci să odihnească – iată, s-au făcut 7 ani! – la poalele “Muntelui Sfînt” al românilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, unde acum îi are “camarazi” de meritată odihnă pe părintele Iustin Pârvu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne în­doim că puternică este întreita lor rugă­ciu­ne înaintea lui Dumne­zeu, pentru neamul care rămî­ne să binemerite pe cît a fost iubit.

Răzvan CODRESCU

* * *

Sursa: Blogul jurnalistului și scriitorului creștin Răzvan Codrescu, fratele nostru împreună ostenitor pe calea Rostului în Hristos (link 1 / link 2)