Am ieşit, sâmbăta dimineaţa, însoţit de soţia mea, însărcinată cu al treilea copil al familiei noastre şi de băieţelul nostru, Andrei Vladimir - împlinim doi anişori, de Sfântul Andrei - la plimbare şi joacă, pe marea alee dintre blocurile turn ale cartierului Craioviţa Nouă, din marginea Craiovei. Locuiesc cu familia mea, de peste un deceniu, în acest cartier care se zbate între mizeria de mahala şi tentativele eşuate de modernizare ale edililor politruci de după 1989. Craioviţa Nouă este un cartier trist, mizer, o mare aglomerare de blocuri construite de regimul Ceauşescu pentru locatarii ţărani aduşi din satele prăfuite şi sărăcite ale Olteniei pentru a fi transformaţi în proletari ai platformei industriale craiovene, acum o ruină de fiare vechi, după jaful la care a fost supusă de capitaliştii post-decembrişti.
Noi locuim într-un apartament cu trei camere, semidecomandate, la ultimul etaj al unui bloc cu patru etaje. Zona este relativ bună - şcoală, grădiniţă, secţie de poliţie în apropiere şi vecini care nu exagerează cu manelele sau cu chefurile şi nici grătar în faţa blocului nu am văzut să se facă vreodată. Doar cei doi câini maidanezi, hrăniţi până la ghiftuire de o vecină a cărei generozitate se manifestă într-o direcţie greşită, îmi trezesc nemulţumirea. Am renunţat să mai apelez la ecarisaj, din luna mai am făcut vreo patru-cinci sesizări, fără vreun efect, aşa că am ales să mă impun celor doi câini care, după câteva pietre bine aruncate spre ei, mă respectă şi părăsesc zona când îmi simt prezenţa.
Mă plimbam pe marea alee, cum vă povesteam, cu Andrei în braţe, privind la blocurile turn atât de murdare şi totuşi, strălucind vesel în lumina soarelui de toamnă. Muzică de manele amestecată cu ritmuri de sârbă se revarsă dintre blocuri şi trăieşti senzaţia că te-ai rătăcit într-un bâlci de mahala. Aceasta este atmosfera pe marea alee a cartierului, aleea dotată de edili cu leagăne, tobogane şi alte mecanisme pentru joaca celor mici, toate construite din fier masiv, cu colţuri ascuţite şi rugină, amplasate pe un nisip infestat de urina şi fecalele câinilor maidanezi. Copiii se bucură, ei sunt la vârsta inocenţei, iar părinţii se mulţumesc să profite de acest ”loc de joacă” pentru a le oferi odraslelor câteva ore de veselie.
Andrei se arată atras de leagăn, aşa că îl aşez pe cel mai apropiat ”huţa-huţa”, cum îi spunem noi, în limbajul nostru secret al comunicării tată-fiu. Îl leagăn pe Andrei şi tot aşa, în ritm de legănare, gândurile mele colindă la micile şi inerentele probleme ale vieţii de familie.
Firul meditaţiilor îmi este brusc întrerupt de o voce ascuţită de femeie tânără: ”A dracului să fii tu, măi, fată, dacă ai tu stare! Spune ce vrei, că dau cu tine de pământ! Nu te dăduşi în leagăn până acuma, ce mai vrei? Spune! Te dai sau nu te dai?” (articol integral AICI)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu