duminică, 28 august 2016

100 de ani de la începerea Marelui Război pentru Reîntregirea Țării. Gânduri către un ostaș român


Când tu ai murit, ostaș român, priveai la munți... Parcă te strigau să le stai de strajă, să nu treacă dușmanul dincolo de trecători și să ajungă în inima Țării. Transilvania noastră rămăsese acolo, departe, dincolo de vârfurile pierdute în nori ale munților. Tu și camarazii tăi ați plâns cu lacrimi de sânge și necaz când s-a dat ordinul de retragere. Dușmanul fusese mai puternic...

Când tu ai murit, ostaș român, priveai la cerul de unde Dumnezeu lăcrima primind jertfa voastră de sânge... Doar la Dumnezeu mai aveai nădejde, să nu treacă dușmanul în țară, să nu ajungă la casa ta, în satul tău de la mal de Dunăre. Acolo, acasă, îți erau gândurile. Acolo, la umbra copacului de lângă pridvorul casei părintești, copac pe care tatăl tău îl sădise când tu te născusei și unde, dincolo de umbra lui, abia creșteau doi copăcei sădiți de tine, după obiceiul neamului, la nașterea pruncilor tăi, acolo se odihneau gândurile tale...
Când tu ai murit, ostaș român, sufletul tău era sfâșiat între onoare armei pe care o țineai cu dârzenie în mâini și dorul de ai tăi. Acolo, departe, dorul tău își avea izvorul. Acolo, la ușa casei tale sărăcăcioase, dar atât de tihnită și de caldă, unde te așteptau nevasta și pruncii tăi, rugând pe Dumnezeu, să te aducă întreg și sănătos, acasă...
Când tu ai murit, ostaș român, rana din piept făcută de glonțul venit parcă din neant te-a făcut să tresari. Nu, nu a fost durere, nu a fost mirare, nu a fost groază... A fost doar gândul că ogorul tău va rămâne nelucrat, că familia ta va rămâne fără brațe de bărbat, iar copiii tăi vor trăi orfani, fără să mai aibă cui să spună „Tată...”
Când tu ai murit, ostaș român, ai închis ochii încet, tot așa de încet cum ai căzut spre pământul de al cărui dor oftai, din care îți dăduse viață Dumnezeu și în care Același Dumnezeu avea să-ți întoarcă trupul. Ai închis ochii și ultima bătaie a inimii tale a picurat spre lume și spre oameni, milă...
Când tu ai murit, ostaș român, ai lăcrimat, dar nu a fost lacrimă de teamă, ci doar milă pentru toți ai tăi, pentru nevastă, pentru prunci, pentru părinți, pentru frați și o frântură de secundă, milă a fost și pentru cel care ți-a trimis glonțul în piept... „soldat, și el, la cătănie și la datorie, cum să nu tragă?”, ți-ai spus, murind și lăcrimând de milă...
Când tu ai murit, ostaș român, strămoșii ți-au deschis calea către Rai și te-au primit întru odihna lor...
Când tu ai murit, ostaș român, noi nu mai știm, căci nevrednici suntem de pământul pe care îl călcăm. Oasele voastre și sângele vostru sunt rădăcină pentru spicul de grâu din care ne hrănim, dar noi nu mai știm, ostaș român, nici amintirea jertfei voastre, nici rugăciunea pentru voi, strămoși...
Când tu ai murit, ostaș român, noi ne-am născut în viitor, căci fără moartea ta noi nu am fi venit la viață...
Când tu ai murit, ostaș român, tot neamul nostru românesc a înviat...

sâmbătă, 27 august 2016

IPS Irineu - Cuvânt părintesc de mângâiere pentru familia Aureliei Dăogaru

FOTO: Aurelia Dăogaru, decedată la cutremurul din Italia
Sursa foto: Cuvântul Libertății


Cuvânt părintesc de mângâiere pentru familia Aureliei Dăogaru


În contextul nefericitelor evenimente din Italia, am aflat cu părere de rău despre trecerea la cele veşnice a doamnei Aurelia Dăogaru, fiică duhovnicească a Sfintei noastre Arhiepiscopii, din localitatea Malu Mare, judeţul Dolj. Neaşteptata sa plecare dintre noi a adus multe lacrimi şi întristare în rândul celor dragi. Dumnezeu este însă cel care ne adună pe toţi în necuprinsa Sa dragoste şi milostivire, indiferent de timp, loc sau spaţiu. De aceea, dincolo de momentul cel greu şi dureros al despărţirii, purtăm în noi nădejdea vieţii veşnice, aducându-ne aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (Tesaloniceni IV, 13-14).

Ne alăturăm astfel familie celei decedate cu rugăciunea şi întreaga noastră compasiune. În semn de solidaritate şi dragoste creştinească, vom sprijini duhovniceşte şi financiar pe cei apropiaţi, pentru ca această durere să treacă mult mai uşor.

În aceste clipe de apăsare şi durere, ne rugăm Mântuitorului Hristos, Nădejdea învierii noastre, să primească sufletul adormitei roabei sale Aurelia la locul fericit de odihnă!

Cu părinteşti binecuvântări,
†Dr. Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

duminică, 7 august 2016

Şapte ani de preoţie la pragul dintre lumi...



Prin mila lui Hristos, cu binecuvântarea ÎPS Părintelui dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, prin punerea mâinilor de către PS Gurie Episcopul, în urmă cu şapte ani, la Mânăstirea Lainici, în ziua Schimbării la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, am primit harul preoţiei.

De la acel moment cosmic, în care, din dragostea Tatălui, prin mila Fiului şi cu harul Duhului Sfânt, asupra fiinţei mele de lut neputincios a pogorât binecuvântarea preoţiei, am călătorit, până azi, şapte ani.

Şapte ani de luptă cu mine însumi, cu păcatele mele, cu ispitele de la slăbiciunile mele, de la oameni şi de la demoni. Şapte ani în care am urmat calea lui Hristos, după puterile mele de om...

În aceşti şapte ani de slujire ca preot de spital, iar de aproape trei ani, ca preot de cămin pentru bătrâni, am fost mereu martor şi călăuză la pragul dintre cele două lumi: lumea de aici şi lumea de dincolo.

În aceşti şapte ani, am adus la Hristos, prin Sfântul Botez, sute de copii şi mulţi, cei mai mulţi dintre ei, prin mila lui Dumnezeu, au învins moartea şi trăiesc, ca mărturie a puterii lui Dumnezeu şi milei Sale pentru noi, oamenii.

În aceşti şapte ani, am fost ultimul preot, ultimul om căruia zeci de muribunzi au încredinţat tainele lor, înainte de plecarea la Judecata lui Hristos. De cele mai multe ori, am avut putere de la Dumnezeu să le ofer alinare, nădejde şi răspuns la temerile lor, la întrebările lor, la neliniştea lor... 

În aceşti şapte ani, am fost martor la plecarea spre Dumnezeu a zeci, poate sute de oameni. Am fost martor al milei lui Dumnezeu, care a îngăduit ca alte zeci, poate sute de oameni să primească binecuvântarea de a mai rămâne aici, salvaţi fiind din calea morţii, spre a afla, cu adevărat, împăcarea cu Dumnezeu.

În aceşti şapte ani, am cunoscut suflete minunate, care s-au ridicat curajos în faţa Marelul Prag dintre cele două lumi. Suflete de oameni tineri, de adolescenţi, de copii...

Am fost cel care, prin rugăciunile mele de preot şi lacrimile mele de om, am însoţit, până la uşa către Dumnezeu, pe Oana, moldoveancă tânără şi frumoasă, chemată la îngeri când abia împlinise 24 de ani...

Am însoţit pe Mădălina, fiică de preot, chemată la Dumnezeu când încă nu cunoscuse ce înseamnă adolescenţa...

Am fost lângă Maria Mădălina, adolescenta care a fost învinsă aici de boală, dar a câştigat Împărăţia lui Dumnezeu, prin curajul şi inocenţa cu care a acceptat plecarea din această lume...

Am fost martorul împăcării cu Dumnezeu a multor prunci, copii şi tineri...

În aceşti şapte ani, Dumnezeu şi oamenii prin care a lucrat, prietenii mei şi voluntarii grupului meu de tineri, m-au ajutat să pot dărui copiilor bolnavi de cancer internaţi în spital, clipe de bucurie, clipe în care amintirea bolii a fost risipită.

În aceşti şapte ani, Dumnezeu mi-a îngăduit să gust nectarul dumnezeiesc al minunilor săvârşite de El: prunci botezaţi care au învins moartea şi au fost dăruiţi vieţii, copii şi tineri care, prin rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, au plecat sănătoşi din spital, bolnavi pentru care medicina renunţase să mai caute leacuri, dar care au învins boala şi moartea, prin credinţa lor în Dumnezeu.

În aceşti şapte ani, am cunoscut oameni cu suflete frumoase şi generoase, oameni care au rămas alături de mine, dar pe care îmi doresc să nu-i fi cunoscut, căci au fost aduşi în calea mea de cumplite încercări. Aceşti oameni sunt cei care mă ajută să pot aduce câteva picături de speranţă în deşertul suferinţei din spital, iar slujirea lor este jertfă adusă fie în amintirea copilului plecat la Dumnezeu, fie ca mulţumire pentru copilul salvat şi dăruit vieţii de către Dumnezeu...

În aceşti şapte ani, am avut puterea să lupt cu toate aceste încercări pentru că Dumnezeu mi-a dăruit pregustarea Raiului, căci casa mea este un colţ de rai, mereu îngrijit de Diana mea, soţie cu suflet luminos, rază de soare, pace şi binecuvântare pentru sufletul meu. Un colţ de rai pe care Diana mea l-a împodobit cu minunatele flori, potire ale milei lui Dumnezeu, care sunt scumpii noştri copii: Casiana Gabriela, Andrei Vladimir şi Mihai Nectarie.

Şapte ani...

...ani în care eu, preotul Marcel, m-am redescoperit şi am înţeles cu adevărat, că "Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el." (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan IV, 16)

Slavă lui Hristos pentru toate!